Referitor la o biografie a fericitului John Henry Newman

De Antonio Gaspari

Cartea lui Lina Callegaro „John Henry Newman raţionalitatea credinţei” (Edizioni Ares) este unul din volumele cele mai complete şi documentate cu privire la figura gigantului britanic beatificat duminică 19 septembrie de către Benedict al XVI-lea.

Callegari, laureată în filozofie, doctor de cercetare în antropologie filozofică cu teză care are titlul „Newman şi universul romantic: rolul imaginaţiei în construcţia certitudinii de credinţă”, profesoară şi autoare a mai multor cărţi, oferă un portret viu, complet şi implicator al lui John Henry Newman (1801-1890) şi al modului în care s-au format ideile lui. În cartea publicată de Ares autoarea dă adesea cuvântul chiar protagonistului prin citate ample fie din tratatele lui fie din epistolarul lui.

În prefaţa volumului, părintele Fidel Gonzalez Fernandez, consultant în procesul pentru beatificare şi canonizare, vorbeşte despre fericitul englez ca „unul din cei mai mari şi cei mai semnificativi teologi creştini moderni de la timpul Reformei şi de la Conciliul din Trento”.

Dar în timp ce este destul de cunoscută măreţia intelectuală şi morală a lui Newman, mai puţin cunoscută este suferinţa, privaţiunile, pătimirea pe care fericitul englez le-a suportat în drumul său spre căutarea adevărului.

Părintele Gonzales Fernandez Fernandez a scris că „Newman a fost un căutător pasionat al adevărului în totala sa exigenţă de plinătate, (...), dar dacă viaţa lui creştină şi de căutător teologic în sânul Comuniunii anglicane n-a fost uşoară, n-a fost mai puţin odată ce a devenit catolic roman”.

Viaţa lui Newman a fost marcată de încercări şi frustrări: pierderea câtorva persoane mai dragi lui, moartea surorii bolnave; îndepărtarea prietenilor în timpul convertirii sale; neînţelegerile şi acuzele de nesinceritate aduse de opozanţii lui din partea anglicană; procesul Achilli de care a fost imputat; contrastele datorate diversităţii de vederi cu personalităţi eminente din partea catolică – între care şi câţiva convertiţi la credinţa catolică de la Biserica anglicană, ca Wiseman, Faber, Manning, Ward, Talbot, etc. –.

În momentele mai dure avea să spună „nu am nimic de care să mă plâng, nimic de regretat, nimic de care să-mi fie teamă (...) Dumnezeu este deasupra noastră şi nu m-a abandonat niciodată. Nu mă va abandona nici acum”.

Răul cel mai ascuns pe care Newman a trebuit să-l înfrunte a fost „noul gnosticism care se furişa cu prepotenţă în interiorul aşa-numitei teologii liberale protestante şi chiar printre unii teologi anglicani cu liberalismul teologic”.

O ameninţare care astăzi este foarte prezentă printre provocările pe care Bisericile creştine trebuie să le înfrunte pentru a reevangheliza Europa.

Conform părintelui Fidel, Newman va reuşi să depăşească toate dificultăţile, graţie „căutării pasionate a adevărului şi fidelitatea sa faţă de el în Biserica catolică printr-o ascultare grea şi o iubire fără condiţii”.

Fericitul englez era o autoritate indiscutabilă şi recunoscută în Biserica anglicană, şi totuşi a renunţat la aprecieri şi la onoruri pentru a se converti la Biserica catolică.

Relatează părintele Fidel: „I-au trebuit şase ani de controverse şi de ostilităţi – dacă devenea catolic, ar fi fost ostracizat de societatea în majoritate protestantă şi anti-catolică a epocii – şase ani de persecuţii şi de cugetare – dacă alegerea lui ar fi fost greşită, ar fi indus multe persoane să cadă în eroare, pentru că unii l-ar fi urmat în Biserică, în timp ce alţii ar fi căzut în scepticism şi în necredinţă – şase ani de suferinţă provocată de durerea dată rudelor şi prietenilor, şase ani de rugăciune neîncetată şi de post, înainte de a lua o decizie”.

Imediat ce s-a convins despre Biserica catolică şi s-a convins că era obligaţia sa de a intra să facă parte din ea, în seara zilei de 9 octombrie 1845, Newman a pierdut prietenii săi şi rudele sale, în timp ce mulţi exponenţi ai Bisericii engleze l-au considerat un dezertor şi chiar un trădător, papistaş ascuns cât timp a rămas în Biserica anglicană.

Fericitul a suportat aceste falsităţi în tăcere, o tăcere ruptă numai, din ascultare, atunci când a fost acuzat că nu crede în Biserica catolică, aşa a răspuns la acuze cu „Apologia pro vita sua” (1864).

Dar şi în Biserica catolică a trebuit să sufere.

Aşa cum relatează părintele Fidel în prefaţa volumului lui Callegaro, Newman a devenit obiect de suspiciune şi de invidie din partea unui grup de catolici vechi şi teologi care nu ajungeau să înţeleagă lucrarea despre „Dezvoltarea doctrinei creştine”. Şi apoi deschiderea Universităţii Catolice din Dublin şi eşecul său, ne-numirea ca episcop deja anunţată în mod public, neînţelegerile cu Oratoriul din Londra (1855-1856), problema legată de revista The Rambler (1859) – în care a acţionat ca mediator, trezind criticele aspre ale lui The Tablet – tratamentul îndurat după publicarea articolului său despre „Consultarea credincioşilor în materie de doctrină” denunţat la Roma ca eretic şi denaturat cu o nuanţă, întocmai eretică, în traducerea latină: „toate aceste episoade au fost pentru Newman motiv de suferinţă interioară şi de pocăinţă”.

Scrisorile lui Newman arată că, în înfruntarea acestor încercări, el a menţinut o încredere totală în puterea rugăciunii, un puternic simţ de ascultare faţă de Biserică şi o inimă milostivă faţă de persoanele implicate, chiar dacă, în unele circumstanţe, ca pentru problema acuzelor sale la roma, nu a avut posibilitatea de a clarifica trecerile care-i erau contestate, devenind obiect de suspiciune timp de şapte ani.

Dar Sfântul Scaun vedea şi veghea asupra fidelităţii sale. Astfel în 1879, pontiful Leon al XIII-lea l-a ridicat la demnitatea de cardinal, răscumpărând ortodoxia lui.

A explicat părintele Fidel „ridicarea lui la demnitatea de cardinal a fost primită în mod favorabil de catolici şi de necatolici, şi se poate afirma cu toată liniştea că nici un catolic, din secolul al şaisprezecelea, nu ştiuse să cucerească inimile naţiunii engleze aşa cum a făcut Newman”.

„La moartea sa – a adăugat părintele Fidel – nu a fost nici măcar un ziar (dintre care multe necatolice), în toată Anglia, care să nu comenteze evenimentul. S-a scris despre sfinţenia sa, despre umilinţa sa, despre dezlipirea sa de lume şi despre influenţa sa spirituală. A fost vorba de un fel de canonizare prin aclamaţie. Şi asta revelează influenţa ecumenică a vieţii lui Newman: slujirea sa adusă Bisericii anglicane şi Bisericii catolice a fost neobosită, şi a avut efecte importante în contribuţia la înţelegerea lor ecumenică reciprocă”.

(După Zenit, 20 septembrie 2010)

traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu