Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

Aceasta este o seară de bucurie, de imensă bucurie spirituală pentru noi toţi. Suntem aici adunaţi în această priveghere de rugăciune pentru a ne pregăti la Liturghia de mâine, în timpul căreia un mare fiu al acestei naţiuni, cardinalul John Henry Newman, va fi declarat fericit. Câte persoane, în Anglia şi în toată lumea, au aşteptat acest moment! Şi pentru mine personal este o mare bucurie să împărtăşesc această experienţă cu voi. Aşa cum ştiţi, Newman a avut de mult timp o influenţă importantă în viaţa mea şi în gândirea mea, aşa cum a fost pentru foarte multe persoane dincolo de aceste insule. Drama vieţii lui Newman ne invită să examinăm vieţile noastre, să le vedem în contextul orizontului vast al planului lui Dumnezeu, şi să creştem în comuniune cu Biserica din orice timp şi din orice loc: Biserica apostolilor, Biserica martirilor, Biserica sfinţilor, Biserica pe care Newman a iubit-o şi pentru a cărei misiune şi-a consacrat întreaga sa existenţă.

Îi mulţumesc arhiepiscopului Peter Smith pentru gentilele cuvinte de bun-venit rostite în numele vostru, şi sunt deosebit de bucuros să văd mulţi tineri prezenţi la această priveghere. În această seară, în contextul rugăciunii comune, doresc să reflectez împreună cu voi asupra câtorva aspecte ale vieţii lui Newman, pe care le consider importante pentru vieţile noastre de credincioşi şi pentru viaţa Bisericii astăzi.

Permiteţi-mi să încep amintind că Newman, conform relatării lui, a reparcurs drumul întregii sale vieţi în lumina unei puternice experienţe de convertire, pe care a avut-o atunci când era tânăr. A fost o experienţă nemijlocită a adevărului Cuvântului lui Dumnezeu, a realităţii obiective a revelaţiei creştine care a fost transmisă în Biserică. Această experienţă, în acelaşi timp religioasă şi intelectuală, avea să inspire vocaţia sa de a fi slujitor al Evangheliei, discernământul izvorului de învăţătură autoritară în Biserica lui Dumnezeu şi zelul său pentru reînnoirea vieţii ecleziale în fidelitate faţă de tradiţia apostolică. La sfârşitul vieţii, Newman avea să descrie propria lucrare ca pe o luptă împotriva tendinţei crescânde de a considera religia ca un fapt pur privat şi subiectiv, o problemă de opinie personală. Aici este prima lecţie pe care o putem învăţa din viaţa lui: în zilele noastre, când un relativism intelectual şi moral ameninţă să rupă înseşi fundamentele societăţii noastre, Newman ne aminteşte că noi, ca bărbaţi şi femei creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, am fost creaţi pentru a cunoaşte adevărul, pentru a găsi în el libertatea noastră definitivă şi împlinirea celor mai profunde aspiraţii umane. Într-un cuvânt, am fost gândiţi pentru a-l cunoaşte pe Cristos, care este El însuşi „calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6).

În afară de asta, existenţa lui Newman ne învaţă că pasiunea pentru adevăr, pentru onestitatea intelectuală şi pentru convertirea genuină comportă un mare preţ care trebuie plătit. Adevărul care ne face liberi nu poate fi reţinut pentru noi înşine; cere mărturia, are nevoie să fie auzit, şi în fond puterea sa de a convinge vine din el însuşi şi nu din elocvenţa umană sau din raţionamentele în care poate să fie aşezat. Nu departe de aici, la Tyburn, un mare număr de fraţi şi surori ai noştri au murit pentru credinţă; mărturia fidelităţii lor până la sfârşit a fost cu mult mai puternică decât cuvintele inspirate pe care mulţi dintre ei le-au spus înainte de a abandona toate Domnului. În epoca noastră, preţul care trebuie plătit pentru fidelitatea faţă de Evanghelie nu este atât acela de a fi spânzuraţi, înecaţi sau spintecaţi, ci adesea implică faptul de a fi arătaţi ca irelevanţi, ridiculizaţi sau făcuţi semn de parodie. Şi totuşi Biserica nu se poate eschiva de la obligaţia de a-l proclama pe Cristos şi Evanghelia sa ca adevăr mântuitor, izvorul fericirii noastre ultime ca indivizi şi ca fundament al unei societăţi drepte şi umane.

În sfârşit, Newman ne învaţă că dacă am primit adevărul lui Cristos şi am angajat viaţa noastră pentru el, nu poate să existe separare între ceea ce credem şi modul în care trăim existenţa noastră. Orice gând, cuvânt şi acţiune a noastră trebuie să fie îndreptate spre gloria lui Dumnezeu şi spre răspândirea Împărăţiei sale. Newman a înţeles asta şi a fost marele campion al funcţiei profetice a laicatului creştin. A văzut clar că nu trebuie atât să acceptăm adevărul ca un act pur intelectual, cât mai degrabă să-l primim printr-o dinamică spirituală care pătrunde până la cele mai intime fibre ale fiinţei noastre. Adevărul nu este transmis pur şi simplu printr-un învăţământ formal, oricât de important ar fi el, ci şi prin mărturia de vieţi trăite în mod integral, fidel şi sfânt; cei care trăiesc din şi în adevăr recunosc în mod instinctiv ceea ce este fals şi, tocmai pentru că e fals, este duşman al frumuseţii şi al bunătăţii care însoţeşte strălucirea adevărului, veritatis splendor.

Prima lectură din această seară este magnifica rugăciune cu care sfântul Paul cere ca să ne fie dat să cunoaştem „iubirea lui Cristos care întrece orice cunoaştere” (cf. Ef 3,14-21). Apostolul se roagă pentru că Isus Cristos să locuiască în inimile noastre prin credinţă (cf. Ef 3,17) şi pentru ca să putem ajunge „să înţelegem împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea” acelei iubiri. Prin credinţă ajungem să vedem cuvântul lui Dumnezeu ca pe o făclie pentru paşii noştri şi lumină pentru drumul nostru (cf. Ps 119,105). Asemenea nenumăraţilor sfinţi care l-au precedat pe calea uceniciei creştine, Newman a învăţat că „lumina gentilă” a credinţei ne conduce ca să ne dăm seama de adevărul despre noi înşine, despre demnitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu şi despre destinul sublim care ne aşteaptă în cer. Permiţând acestei lumini a credinţei să strălucească în inimile noastre şi abandonându-ne ei prin unirea cotidiană cu Domnul în rugăciune şi în participarea la sacramentele Bisericii, dătătoare de viaţă, devenim noi înşine lumină pentru cei care sunt în jurul nostru; exercităm „funcţia noastră profetică”; adesea, fără să ştim, atragem persoanele mai aproape de Domnul şi de adevărul său. Fără viaţa de rugăciune, fără transformarea interioară care are loc prin harul sacramentelor, nu putem – cu cuvintele lui Newman – „să-l iradiem pe Cristos”; devenim pur şi simplu un alt „chimval zăngănitor” (1Cor 13,1) într-o lume deja plină de zgomot crescând şi confuzie, plin de căi false care conduc numai la durerea profundă a inimii şi la iluzie.

Una din cele mai iubite meditaţii ale cardinalului conţine aceste cuvinte: „Dumnezeu m-a creat pentru a-i oferi lui o anumită slujire specifică. Mi-a încredinţat o anumită lucrare pe care n-a încredinţat-o altora” (Meditations on Christian Doctrine). Vedem aici realismul creştin precis al lui Newman, punctul în care credinţa şi viaţa se încrucişează în mod inevitabil. Credinţa este destinată să aducă rod în transformarea lumii noastre prin puterea Duhului Sfânt care acţionează în viaţa şi în activitatea credincioşilor. Nimeni care priveşte în mod realist la lumea noastră de astăzi nu poate crede că creştinii pot continua să facă lucrurile de fiecare zi, ignorând profunda criză de credinţă care a venit în societate, sau pur şi simplu încrezându-se că patrimoniul de valori transmis de-a lungul secolelor creştine poate continua să inspire şi să plăsmuiască viitorul societăţii noastre. Ştim că în timpuri de criză şi de răzvrătiri Dumnezeu a ridicat mari sfinţi şi profeţi pentru reînnoirea Bisericii şi a societăţii creştine; noi avem încredere în providenţa sa şi ne rugăm pentru continua ei călăuzire. Dar fiecare dintre noi, în funcţie de propria stare de viaţă, este chemat să acţioneze pentru răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu impregnând viaţa temporală cu valorile Evangheliei. Fiecare dintre noi are o misiune, fiecare este chemat să schimbe lumea, să acţioneze pentru o cultură a vieţii, o cultură forjată din iubirea şi din respectul faţă de demnitatea fiecărei persoane umane. Aşa cum ne învaţă Domnul în Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o, lumina noastră trebuie să strălucească în faţa tuturor, aşa încât, văzând faptele noastre bune, să poată da glorie Tatălui nostru ceresc (cf. Mt 5,16).

Aici doresc să spun un cuvânt special tinerilor numeroşi prezenţi. Dragi prieteni tineri: numai Isus cunoaşte ce „slujire specifică” are în minte pentru voi. Fiţi deschişi la glasul său care răsună în adâncul inimii voastre: şi acum inima sa vorbeşte inimii voastre. Cristos are nevoie de familii care să amintească lumii demnitatea iubirii umane şi frumuseţea vieţii familiare. El are nevoie de bărbaţi şi femei care să-şi dedice viaţa lor pentru nobila misiune a educaţiei, îngrijindu-se de tineri şi formându-i după căile Evangheliei. Are nevoie de cei care-şi vor consacra propria viaţă urmăririi carităţii perfecte, urmându-l în castitate, sărăcie şi ascultare, şi slujindu-L în cel mai mic dintre fraţii şi surorile noastre. Are nevoie de iubirea puternică a călugărilor contemplativi care susţin mărturia şi activitatea Bisericii prin rugăciunea lor continuă. Şi are nevoie de preoţi, preoţi buni şi sfinţi, bărbaţi dispuşi să-şi piardă viaţa lor pentru propria turmă. Întrebaţi-l pe Dumnezeu ce are în minte pentru voi! Cereţi-i generozitatea de a-i spune da! Nu vă fie frică să vă dăruiţi în întregime lui Isus. Vă va da harul necesar pentru a îndeplini vocaţia voastră. Permiteţi-mi să închei aceste puţin cuvinte invitându-vă să vă uniţi cu mine anul viitor la Madrid pentru Ziua Mondială a Tineretului. E vorba mereu de o ocazie splendidă pentru a creşte în iubirea faţă de Cristos şi a fi încurajaţi în fericita voastră viaţă de credinţă alături de mii de alţi tineri. Sper să văd acolo pe mulţi dintre voi!

Şi acum, dragi prieteni, să continuăm această priveghere de rugăciune pregătindu-ne să-l întâlnim pe Cristos, prezent printre noi în Preasfântul Sacrament al Altarului. Împreună, în tăcerea adoraţiei noastre comune, să deschidem minţile şi inimile noastre la prezenţa sa, la iubirea sa, la puterea convingătoare a adevărului său. În mod special, să-i mulţumim pentru mărturia continuă adusă acelui adevăr, oferită de cardinalul John Henry Newman. Încrezându-ne în rugăciunile lui, să-i cerem lui Dumnezeu să lumineze paşii noştri şi pe cei ai societăţii britanice, cu lumina gentilă a adevărului său, a iubirii sale, a păcii sale. Amin.

Benedictus PP. XVI

 traducere de pr. Mihai Pătraşcu