Ceea ce împărtăşim în Cristos este mai mare decât ceea ce ne desparte

Dragi prieteni în Cristos,

Îi mulţumesc Domnului pentru această oportunitate de a mă uni cu voi, reprezentanţi ai confesiunilor creştine prezente în Marea Britanie, în această magnifică Abaţie dedicată sfântului Petru, a cărei arhitectură şi a cărei istorie vorbesc în manieră aşa de elocventă despre comuna noastră moştenire de credinţă. În acest loc nu putem să nu ne amintim de modul în care credinţa creştină a plăsmuit în mod aşa de profund unitatea şi cultura Europei şi inima şi spiritul poporului englez. În afară de asta, aici ne amintim în mod necesar de faptul că ceea ce noi împărtăşim în Cristos este mai mare decât ceea ce continuă să ne despartă.

Sunt recunoscător Excelenţei Sale arhiepiscopul de Canterbury pentru salutul său gentil, precum şi Decanului şi Capitlului acestei venerabile abaţii pentru cuvintele lor cordiale de bun-venit. Îi mulţumesc Domnului că mi-a permis, ca urmaş al sfântului Petru în Scaunul de la Roma, să fac acest pelerinaj la mormântul sfântului Eduard Mărturisitorul. Eduard, rege al Angliei, rămâne un model de mărturie creştină şi un exemplu al acele măreţii adevărate la care Domnul în Scripturi îi cheamă pe discipolii săi, aşa cum tocmai am ascultat: măreţia unei umilinţe şi a unei ascultări întemeiate pe însuşi exemplul lui Cristos (cf. Fil 2,6-8), măreţia unei fidelităţi care nu ezită să îmbrăţişeze misterul Crucii din cauza iubirii faţă de Învăţătorul divin şi a speranţei sigure în promisiunile sale (cf. Mc 10,43-44).

Aşa cum ştim, anul acesta este centenarul mişcării ecumenice moderne, care a început cu apelul Conferinţei din Edinburgh în favoarea unităţii creştinilor, ca şi condiţie prealabilă pentru o mărturie credibilă şi convingătoare a evangheliei în timpul nostru. Comemorând acest aniversar trebuie să aducem mulţumiri pentru progresele importante făcute spre acest nobil obiectiv prin eforturile creştinilor angajaţi din orice confesiune. Totuşi, în acelaşi timp rămânem conştienţi că mai rămână încă mult de făcut. Într-o lume marcată de o crescândă interdependenţă şi solidaritate, suntem provocaţi să proclamăm cu reînnoită convingere realitatea reconcilierii şi eliberării noastre în Cristos şi să propunem adevărul Evangheliei ca şi cheie a unei dezvoltări umane autentice şi integrale. Într-o societate care a devenit tot mai indiferentă şi chiar ostilă mesajului creştin, noi toţi suntem şi mai mult chemaţi să dăm o mărturie bucuroasă şi convingătoare despre speranţa care este în noi (cf. 1Pt 3,15), şi să-l prezentăm pe Domnul Înviat ca răspuns la cele mai profunde întrebări şi aspiraţii spirituale ale bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru.

În timp ce eram în procesiune în prezbiter, la începutul acestei celebrări, corul a cântat că Cristos este „fundamentul nostru sigur”. El este Fiul Veşnic al lui Dumnezeu, de aceeaşi substanţă cu Tatăl, întrupat, aşa cum afirmă Crezul, „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Numai el are cuvintele vieţii veşnice. În el, aşa cum învaţă Apostolul, „toate lucrurile subzistă”… „pentru că i-a plăcut lui Dumnezeu ca toată plinătatea să locuiască în el” (Col 1,17.19).

Angajarea noastră pentru unitatea creştinilor nu are alt fundament decât credinţa noastră în Cristos, în acest Cristos, înviat din moarte şi aşezat la dreapta Tatălui, care se va întoarce în glorie pentru a-i judeca pe cei vii şi pe cei morţi. Realitatea persoanei lui Cristos, opera lui mântuitoare şi mai ales faptul istoric al învierii sale este conţinutul kerygmei apostolice şi al acelor formule de credinţă care, pornind de la Noul Testament însuşi, au garantat integritatea transmiterii ei. Unitatea Bisericii, într-un cuvânt, nu poate fi niciodată altceva decât o unitate în credinţa apostolică, în credinţa încredinţată în ritul Botezului fiecărui nou membru al Trupului lui Cristos. Această credinţă ne uneşte cu Domnu, ne face părtaşi de Duhul său Sfânt şi de aceea, şi acum, părtaşi de viaţa Preasfintei Treimi, modelul koinoniei Bisericii aici pe pământ.

Dragi prieteni, toţi suntem conştienţi de provocările şi de binecuvântările, de dezamăgirile şi de semnele de speranţă care au marcat drumul nostru ecumenic. În seara aceasta le încredinţăm Domnului, încrezători în providenţa sa şi în puterea harului său. Ştim că fraternitatea construită, dialogul început şi speranţa care ne conduce, ne vor da forţa şi vor indica direcţia, în timp ce perseverăm în drumul nostru comun. În acelaşi timp, cu realism evanghelic, trebuie să recunoaştem şi provocările care se află în faţa noastră, nu numai pe calea unităţii creştinilor, ci şi în angajarea noastră de a-l proclama pe Cristos zilelor noastre. Fidelitatea faţă de cuvântul lui Dumnezeu, tocmai pentru că este un cuvânt adevărat, ne cere o ascultare care să ne conducă împreună spre o înţelegere mai profundă a voinţei Domnului, o ascultare care trebuie să fie liberă de conformismul intelectual sau de adaptarea uşoară la spiritul timpului. Acesta este cuvântul de încurajare pe care doresc să vi-l las în seara aceasta şi fac asta în fidelitate faţă de slujirea mea de Episcop de Roma şi Urmaş al Sfântului Petru, având funcţia unei griji speciale faţă de unitatea turmei lui Cristos.

Adunaţi în această veche biserică monastică, putem aminti exemplul unui mare englez şi om al Bisericii pe care-l cinstim împreună: sfântul Beda Venerabilul.

În zorii noii ere în viaţa societăţii şi a Bisericii, Beda a înţeles fie importanţa fidelităţii faţă de cuvântul lui Dumnezeu ca transmis de tradiţia apostolică, fie necesitatea unei deschideri creative la noile dezvoltări şi la exigenţele unei înrădăcinări adecvate a Evangheliei în limbajul şi în cultura timpului său.

Această naţiune, şi Europa la edificarea căreia au contribuit Beda şi contemporanii săi, încă o dată se află în pragul unei noi epoci. Fie ca exemplul sfântului Beda să-i inspire pe creştinii din aceste ţinuturi să redescopere moştenirea lor comună, să consolideze ceea ce au în comun şi să continue în angajarea lor pentru a creşte în fraternitate. Fie ca Domnul Înviat să întărească eforturile noastre pentru a repara dezbinările din trecut şi să înfruntăm provocările din prezent cu speranţă spre viitorul pe care El, în providenţa sa, îl rezervă pentru noi şi pentru lumea noastră. Amin.

(După L’Osservatore Romano, 19 septembrie 2010)

traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu