În timpul Sfintei Liturghii votive a Preapreţiosului Sânge al Domnului Nostru Isus Cristos
Dragi prieteni în Cristos,
Vă salut pe toţi cu bucurie în Domnul şi vă mulţumesc pentru primirea voastră călduroasă. Îi mulţumesc arhiepiscopului Nichols pentru cuvintele de bun-venit pe care mi le-a adresat în numele vostru. Cu adevărat în această întâlnire a urmaşului lui Petru cu credincioşii din Marea Britanie, „inima vorbeşte inimii” şi ne face să ne bucurăm în iubirea lui Cristos şi în mărturisirea noastră comună a credinţei catolice care ne-a fost transmisă de apostoli.
Sunt deosebit de bucuros că întâlnirea noastră are loc în această catedrală dedicată Preapreţiosului Sânge, care este semnul milostivirii răscumpărătoare a lui Dumnezeu revărsată asupra lumii prin pătimirea, moartea şi învierea Fiului său, Domnul nostru Isus Cristos. Un salut deosebit adresez arhiepiscopului de Canterbury care ne onorează cu prezenţa sa.
Vizitatorul acestei catedrale nu poate să nu rămână uimit de marele crucifix care domină nava centrală, care reprezintă trupul lui Cristos zdrobit de suferinţă, distrus de durere, victimă nevinovată a cărui moarte ne-a reconciliat cu Tatăl şi ne-a dăruit să participăm la însăşi viaţa lui Dumnezeu. Braţele Domnului desfăcute larg par să îmbrăţişeze această biserică întreagă, înălţând spre Tatăl cetele de credincioşi care se adună în jurul altarului sacrificiului Euharistic şi sunt părtaşi de roadele sale. Domnul răstignit stă deasupra noastră şi în faţa noastră, ca izvor al vieţii şi mântuirii noastre, „marele preot al bunurilor viitoare”, aşa cum îl defineşte autorul Scrisorii către Evrei în prima lectură de astăzi (9,11).
Ca să spunem aşa, la umbra acestei imagini impresionante aş vrea să mă refer la cuvântul lui Dumnezeu care a fost proclamat în mijlocul nostru şi să reflectez asupra misterului Sângelui Preţios, pentru că acest mister ne conduce să recunoaştem unitatea dintre sacrificiul lui Cristos pe Cruce, sacrificiul Euharistic pe care el l-a dăruit Bisericii sale, şi preoţia lui veşnică, prin intermediul căreia, stând la dreapta Tatălui, el nu încetează să mijlocească pentru noi, mădularele trupului său mistic.
Să începem de la sacrificiul Crucii. Curgerea sângelui lui Cristos este izvorul vieţii Bisericii. Sfântul Ioan, aşa cum ştim, vede în apa şi în sângele care ţâşnesc din trupul Domnului nostru izvorul acelei vieţi divine care este dăruită de Duhul Sfânt şi ne este comunicată în sacramente (In 19,34; cf. 1In 1,7; 5,6-7). Scrisoarea către Evrei scoate, am putea spune, implicaţiile liturgice ale acestui mister. Isus, prin suferinţa şi moartea sa, auto-dăruirea sa în Duhul veşnic, a devenit marele nostru preot şi „mijlocitorul unei noi alianţe” (9,15). Aceste cuvinte amintesc de înseşi cuvintele Domnului nostru la Ultima Cină, când el a instituit Euharistia ca sacrament al trupului său, dăruit pentru noi, şi al sângelui său, sângele noului şi veşnicului legământ vărsat pentru iertarea păcatelor (cf. Mc 14,24; Mt 26,28; Lc 22,20).
Fidelă faţă de porunca lui Cristos „faceţi aceasta în amintirea mea” (Lc 22,19), Biserica în orice timp şi loc celebrează Euharistia, până când Domnul se va întoarce în glorie, bucurându-se în prezenţa lui sacramentală şi luând din forţa sacrificiului său de mântuire pentru răscumpărarea lumii. Realitatea sacrificiului Euharistic a fost mereu la inima credinţei catolice; pusă în discuţie în secolul al şaisprezecelea, ea a fost reafirmată în mod solemn la Conciliul din Trento, în contextul îndreptăţirii noastre în Cristos. Aici în Anglia, aşa cum ştim, mulţi au apărat cu curaj Liturghia, uneori cu mare preţ, dând viaţă acelei devoţiuni faţă de Preasfânta Euharistie care a fost o caracteristică a catolicismului în aceste ţinuturi.
Sacrificiul Euharistic al Trupului şi Sângelui lui Cristos cuprinde la rândul său misterul pătimirii Domnului nostru care continuă în mădularele Trupului său mistic, Biserica în orice epocă. Marele crucifix care se află aici deasupra noastră ne aminteşte că Cristos, marele nostru preot veşnic, uneşte zilnic sacrificiile noastre, suferinţele noastre, necesităţile, speranţele şi aspiraţiile noastre cu meritele infinite ale sacrificiului său. Prin el, cu el şi în el noi ridicăm trupurile noastre ca un sacrificiu sfânt şi plăcut lui Dumnezeu (cf. Rom 12,1). În acest sens suntem luaţi în dăruirea sa veşnică, completând, aşa cum afirmă sfântul Paul, în trupul nostru ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în folosul trupului său, care este Biserica (cf. Col 1,24). În viaţa Bisericii, în încercările şi necazurile sale, Cristos continuă, conform expresiei incisive a lui Pascal, să fie în agonie până la sfârşitul lumii (Pensée, 553, ed. Brunschvicg).
Vedem reprezentat în forma cea mai elocventă acest aspect al misterului sângelui preţios al lui Cristos de martirii din orice timp, care au băut din potirul din care a băut însuşi Cristos, şi al căror sânge, vărsat în unire cu sacrificiul său, dă viaţă nouă Bisericii. Acest lucru este reflectat în fraţii şi surorile noastre în lume, care încă suferă astăzi discriminări şi persecuţii din cauza credinţei lor creştine. Dar este prezent, adesea ascuns, şi în suferinţele tuturor acelor creştini care zilnic unesc sacrificiile lor cu acelea ale Domnului pentru sfinţirea Bisericii şi răscumpărarea lumii. Gândul meu se îndreaptă în mod deosebit spre toţi cei care sunt uniţi în mod spiritual cu această celebrare Euharistică, îndeosebi bolnavii, bătrânii, purtătorii de handicap şi cei care suferă în minte şi în spirit.
Aici mă gândesc şi la suferinţele imense cauzate de abuzarea copiilor, în special în Biserică şi din partea slujitorilor săi. Exprim mai ales durerea mea profundă victimelor nevinovate ale acestor delicte incalificabile, împreună cu speranţa că puterea harului lui Cristos, sacrificiul său de reconciliere, va aduce vindecare profundă şi pace vieţilor lor. Recunosc, împreună cu voi, şi ruşinea şi umilirea pe care le-am suferit cu toţii din cauza acestor păcate; vă invit să le oferiţi Domnului cu încrederea că această pedeapsă va contribui la vindecarea victimelor, la purificarea Bisericii şi la reînnoirea misiunii sale seculare de formare şi îngrijire a tinerilor. Exprim recunoştinţa mea pentru eforturile făcute pentru a înfrunta această problemă în mod responsabil, şi vă cer vouă tuturor să arătaţi grija voastră faţă de victime şi solidaritate faţă de preoţii voştri.
Dragi prieteni, să ne întoarcem la contemplarea marelui crucifix care tronează deasupra noastră. Mâinile Domnului nostru, întinse pe Cruce, ne invită să contemplăm şi participarea noastră la preoţia lui veşnică şi responsabilitatea pe care o avem, ca mădulare ale trupului său, de a duce lumii în care trăim puterea reconciliantă a sacrificiului său. Conciliul al II-lea din Vatican a vorbit în manieră elocventă despre rolul indispensabil al laicatullui de a duce înainte misiunea Bisericii, prin efortul de a folosi ca ferment al Evangheliei în societate, lucrând pentru înaintarea Împărăţiei lui Dumnezeu în lume (cf. Lumen gentium, 31; Apostolicam actuositatem, 7).
Chemarea Conciliului adresată credincioşilor laici de a asuma angajamentul lor baptismal participând la misiunea lui Cristos aminteşte de intuiţiile şi învăţăturile lui John Henry Newman. Fie ca ideile profunde ale acestui mare englez să continue să-i inspire pe toţi ucenicii lui Cristos în această ţară de a conforma cu el orice gând, cuvânt şi acţiune a lor şi de a lucra cu curaj pentru a apăra acele imutabile adevăruri morale care, reluate, luminate şi confirmate de Evanghelie, stau la baza unei societăţi cu adevărat umane, drepte şi libere.
Cât de mult are nevoie societatea contemporană de această mărturie! Cât de mult avem nevoie, în Biserică şi în societate, de martori ai frumuseţii sfinţeniei, martiri ai strălucirii adevărului, martori ai bucuriei şi libertăţii care se nasc dintr-o relaţie vie cu Cristos! Una din cele mai mari provocări pe care trebuie s-o înfruntăm astăzi este cum să vorbim în manieră convingătoare despre înţelepciunea şi despre puterea eliberatoare a cuvântului lui Dumnezeu unei lumi care prea des vede Evanghelia ca o limitare a libertăţii umane, în loc de adevăr care eliberează minţile noastre şi luminează eforturile noastre pentru a trăi în mod înţelept şi bun, atât ca indivizi cât şi ca membrii ai societăţii.
Să ne rugăm deci ca toţi catolicii din această ţară să devină tot mai conştienţi de demnitatea lor de popor sacerdotal, chemat să-i consacre lui Dumnezeu lumea printr-o viaţă de credinţă şi de sfinţenie. Şi fie ca această creştere a zelului apostolic să fie însoţită de o creştere a rugăciunii pentru vocaţii la preoţia ministerială. Cu cât se dezvoltă mai mult apostolatul laicilor, cu atât se simte mai urgentă necesitatea de preoţi, şi cu cât laicatul aprofundează mai mult conştiinţa propriei vocaţii specifice, cu atât devine mai evident ceea ce este propriu preotului. Fie ca mulţi tineri din această ţară să găsească forţa de a răspunde la chemarea Învăţătorului la preoţia ministerială, oferind vieţile lor, energiile lor şi talentele lor lui Dumnezeu, edificând astfel poporul său în unitate şi în fidelitate faţă de Evanghelie, în special prin celebrarea sacrificiului Euharistic.
Dragi prieteni, în această catedrală a Preapreţiosului Sânge vă invit încă o dată să priviţi la Cristos, începutul şi desăvârşirea credinţei noastre (cf. Ev 12,2). Vă cer să vă uniţi şi mai deplin cu Domnul, participând la sacrificiul său pe Cruce şi oferindu-i acest „cult spiritual” (cf. Rom 12,1) care cuprinde orice aspect al vieţii noastre şi se exprimă în angajarea de a contribui la venirea Împărăţiei sale. Mă rog ca, făcând astfel, să vă puteţi uni cu cetele de credincioşi din lunga istorie creştină a acestei ţări în construirea unei societăţi cu adevărat vrednice de om, vrednică de cele mai nobile tradiţii ale naţiunii voastre.
Benedictus PP. XVI
traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu