Newman şi Conciliul al II-lea din Vatican

 de Robert P. Imbelli

 Beatificarea lui John Henry Newman promite să fie motiv de bucurie şi de har pentru toată Biserica. Însă va fi un har deosebit pentru păstorii şi teologii Bisericii, mai ales ca pregătire a aniversării a cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican.

Cum se ştie, circa o sută de ani înainte ca Ioan al XXIII-lea să convoace conciliul, Newman îl prevăzuse. În afară de asta, câteva documente ale conciliului, îndeosebi Dei verbum (constituţia dogmatică despre revelaţia divină) şi Lumen gentium (constituţia dogmatică despre Biserică) reflectă clarviziunea şi influenţa lui Newman.

În afară de a prevedea Conciliul al II-lea din Vatican, John Henry Newman poate fi o călăuză privilegiată pentru receptarea şi asimilarea permanentă a conciliului. De fapt, Newman este un reprezentant excepţional al viziunii şi al ideii specific catolice. Scrierile lui revelează o generozitate de spirit care înaintează prin incluziune şi nu prin reducţie: o deschidere la prezenţa şi la promisiunea multiformă a lui Dumnezeu. Newman întrupează exortaţia sfântului Paul adresată filipenilor: „În rest, fraţilor, preocupaţi-vă de acestea: toate cele adevărate, toate cele demne, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele plăcute, toate cele vrednice de laudă, tot ce e nobil, ce e drept, ce e curat, ce e vrednic de iubire, ce e vrednic de cinste, dacă ceva este virtute sau onorabil” (4,8).

Totuşi, această deschidere şi această inclusivitate nu sunt niciodată nediscriminate. Newman combină, cu o modalitate foarte deosebită, generozitatea spiritului şi iscusinţa. Proza lui dibace şi cristalină este expresie fericită a unei minţi obişnuită să diferenţieze şi să deosebească pentru a evita o sinteză superficială şi grăbită. Viziunea intelectuală şi spirituală a lui Newman nu constrânge harul şi nu canonizează natura.

În felul acesta el celebrează „conştiinţa” ca „ecou al glasului lui Dumnezeu” şi, în acelaşi timp, recunoaşte cât suntem de dispuşi să sufocăm acel ecou în funcţie de preferinţele noastre şi de prejudecăţile noastre. Afirmă că „nimănui nu i-a fost negată o revelare a lui Dumnezeu: harul este într-adevăr pretutindeni, însă Newman ne avertizează de faptul că numai „o parte a lumii s-a bucurat de o revelaţie autentică”. Nu totul este har.

În decursul vieţii sale lungi, de la convertirea în anii adolescenţei la discursul din „bilet” cu ocazia primirii informaţiei formale a numirii sale de cardinal, nu a fost decât un unic criteriu personal al spiritului generos şi al discernământului rafinat al lui Newman: Domnul întrupat, Isus Cristos. Prima Scrisoare a lui Ioan avertizează: „Iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, vi verificaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu… orice duh care îl mărturiseşte pe Isus Cristos venit în trup este de la Dumnezeu” (4,1 şi 2). Toate tânjirile umane spre Dumnezeu, care sunt într-adevăr pline de har, au în Cristos izvorul şi împlinirea. Cum declară Newman în marea sa operă A Grammar of Assent: „toată Providenţa lui Dumnezeu este centrată pe El”.

Într-o epocă în care teologia revelaţiei era în mod prevalent considerată în termeni „proporţionali”, Newman a fost ferm în revendicarea unei modalităţi „personaliste” pentru revelaţia divină, împlinită în Cristos. În The Influence of natural and Revealed Religion Respectively, a doua din marile sale Predici la Universitatea din Oxford, vorbeşte despre economia divină a revelaţiei ca „metodă de concretizare”. De exemplu afirmă că principii filozofice abstracte cum ar fi Cuvântul, Lumina, Viaţa, Adevărul, Înţelepciunea, se concretizează în Cristos. Ceea ce altminteri ar rămâne „la nivel de noţiune”, devine „real” în El, afect concret, viu, entuziasmant şi imitaţie inspiratoare. Newman rezumă convingerea sa cu acest cuvinte: „Este Întruparea Fiului lui Dumnezeu mai degrabă decât orice doctrină scoasă dintr-o viziune parţială a Scripturii (oricât ar fi de adevărată şi importantă) fundamentul vieţii sau al prăbuşirii Bisericii”.

Este vrednic de menţionat că textul scripturistic, sau punctul de plecare al acestei predici magnifice, care foloseşte la orientarea întregii expuneri a lui Newman, este începutul Primei Scrisori a lui Ioan. Acestea sunt exact aceleaşi versete pe care părinţii de la Conciliul al II-lea din Vatican le-au proclamat în introducerea la Dei Verbum, expunând, în felul acesta, viziunea lor profund de concretă despre revelaţie: „Vă vestim viaţa cea veşnică ce era la Tatăl şi care ni s-a arătat – ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă pentru ca şi voi să aveţi comuniune cu noi, iar comuniunea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos”.

La fel de vrednic de menţionat este faptul că printre cei care s-au angajat mai mult în elaborarea lui Dei Verbum era tânărul teolog Joseph Ratzinger, a cărui cunoaştere şi a cărui apreciere a lui Newman au fost demonstrate pe larg. Deci, a-l considera pe Newman ca unul din părinţii conciliului nu înseamnă numai a-i atribui un titlu „onorific”, ci a celebra rolul pe care l-a desfăşurat în dubla misiune a conciliului de ressourcement şi actualizare.

Deşi, pentru Newman, „metoda de personalizare” îşi are exprimare şi întrupare normativă maxime în Cristos, ea se extinde şi la „trupul credincioşilor, sau Biserică, consideraţi locuinţă a unicului Duh Sfânt: deoarece Biserica, Trupul lui Cristos, este învestită cu o responsabilitate metaforică şi este ţinută să acţioneze ca unitate, cu scopurile practice de a influenţa şi a orienta conduita umană”. În asta se recunosc anticipări clare ale înţelegerii din partea Conciliului al II-lea din Vatican a faptului că Biserica este „în Cristos, într-un fel sacramentul, adică semnul şi instrumentul unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc”.

Aşadar, căutând să receptăm şi să ne însuşim din nou conciliul, John Henry Newman poate să ne ajute în privinţa semnificaţiei cruciale a expresiei „în Cristos”. Generozitatea sa de spirit şi discernământul sensibil au fost mereu ancorate în dedicarea totală a inimii şi a minţii lui Cristos, care a dat viaţă rugăciunii sale şi a luminat drumul său. Viziunea sa şi gândirea sa ar putea să fie în mod generos inclusive, pentru că sunt profund înrădăcinate în unicul Domn şi Mântuitor, Isus Cristos. Fie Newman fie Conciliul al II-lea din Vatican îl proclamă cu bucurie pe Cristos ca Lumen gentium, lumină a naţiunilor. Inclusivitatea lor catolică derivă din propriul crez cristologic.

(După L’Osservatore Romano, 16 septembrie 2010)

traducere de pr. dr. MIhai Pătraşcu