Drumul dificil al unui hipersensibil
De Inos Biffi
Cu câţiva ani înainte ca să moară John Henry Newman, episcopul de Birmingham, numit Ullathorne, după ce l-a întâlnit, comenta: „M-am simţit micşorat în faţa prezenţei sale. Înlăuntrul acestui om există un sfânt”. Era o convingere răspândită, recunoscută chiar şi de cardinalul Manning, care anterior nu avusese sentimente de excesivă simpatie faţă de Newman, ca să nu spunem că, împreună cu părintele numit Faber, îl combătuse puternic şi fusese – sunt cuvintele lui Newman – nedrept faţă de el.
Declara cardinalul în elogiul funebru: „După amintirea noastră, nici un englez nu a fost obiectul unei veneraţii aşa de vii şi sincere. A fost centrul multor suflete, care au mers la el, ca învăţător, călăuză şi consilier timp de mulţi ani. O viaţă frumoasă şi nobilă”. S-ar putea spune asta pentru sfinţenia lui: „frumoasă şi nobilă” şi învăluită de discreţia şi de vălul tăcerii. Nu găsim în Newman forme „impresionante” sau manifestări excesive în concepţia sa şi în experienţa sa de viaţă creştină, ci un simţ viu şi senin al „măsurii”, un echilibru departe de orice exasperare, o înnăscută dezlipire de lucrurile din această lume şi o clară trăsătură de umor, când mai dulce când mai amar, care sunt probabil printre motivele simpatiei sale faţă de Filip Neri şi ale alegerii de a fi discipolul său.
De fapt, el era un admirator nemărginit şi foarte evlavios al întemeietorului Oratoriului, aşa cum revelează reflecţiile şi rugăciunile sale în Novena sfântului Filip Neri, sau Litaniile sfântului Filip, pe care-l invoca: „Erou ascuns”, „Sfânt vrednic de iubire”, „Părinte preadulce”, „Inimă de foc”, „Lumină de bucurie sfântă”.
Prin mijlocirea lui implora: „Dobândeşte-mi harul resemnării perfecte în faţa voinţei lui Dumnezeu, al indiferenţei faţă de lucrurile din această lume, şi să ţin ochii îndreptaţi încontinuu spre cer, în aşa fel încât eu să nu supăr niciodată providenţa divină, să nu-mi pierd sufletul, să nu fiu niciodată trist”. Şi într-o meditaţie a sa cerea: „Domnul meu, unicul meu Dumnezeu, Deus meus et omnia, nu permite ca eu să alerg după ceea ce este zadarnic. Totul este umbră şi deşertăciune aici pe pământ – va recita asta şi epigraful său –. Păstrează inima mea foarte fragilă şi sufletul meu slab sub ocrotirea divină. Atrage-mă la tine dimineaţa, la amiază şi seara”.
S-ar putea spune că sfinţenia lui Newman a fost marcată de „rafinament”, care, după părerea lui – aşa cum le explica oratorienilor săi – „scoate în evidenţă şi face atractivă sfinţenia interioară, în acelaşi mod în care darul elocvenţei exaltă raţionamentul logic”.
Însă nobleţea şi rafinamentul sfinţeniei nu înseamnă uşurinţă sau lipsă de dificultăţi. De fapt, Newman, ca orice discipol al Domnului, a parcurs un drum presărat cu dificultăţi şi marcat de cotituri fundamentale şi dureroase de „convertire”.
Era înainte de toate temperamentul său. El trebuia să purifice o hipersensibilitate uşor vulnerabilă şi ascuţită, o susceptibilitate care se ofensa uşor, o „fermitate de oţel” (Bouyer) pătrunzătoare, înclinată să reacţioneze cu ironie înţepătoare, în afară de defectul comun al intelectualilor al unui gust excesiv faţă de discuţia subtilă.
Şi aici putem observa că nu există temperamente avantajate sau dezavantajate în privinţa sfinţeniei, ci o chemare identică pentru toţi de a transforma natura cu ajutorul harului, şi vine în minte ceea ce însuşi Newman spunea despre Ciril din Alexandria: „Ciril, o ştiu, este un sfânt; dar nu înseamnă că era un sfânt în anul 412. Printre cei mai mari sfinţi se găsesc şi cei care în prima parte a vieţii au comis acţiuni nici pe departe sfinte. Nu cred că lui Ciril ar putea să-i facă plăcere ca faptele sale istorice să fie luate pe măsura sfinţeniei sale interioare”.
Cât priveşte etapele drumului lui Newman spre sfinţenie – în orice caz imediat sunt deschise numai spre privirea infailibilă a lui Dumnezeu – putem discerne ca primă etapă aceea a „marii schimbări de gânduri” care l-a atins, la vârsta de cincisprezece ani, în toamna anului 1816. El a fost pătruns atunci de claritatea luminoasă, care nu se va mai stinge, a „două şi numai două fiinţe absolute”, „eu”-ul său şi „Creatorul” său, care „i s-a impus, în mod intim, fără intermediari”, nu ca o idee abstractă, ci în consistenţa unei Fiinţe vii, aşa cum fapte vii erau pentru el misterele credinţei sau marile dogme cum ar fi Treimea, Întruparea, Răscumpărarea. Tot în timp primei sale convertiri, îl impresionase o expresie a lui Walter Scott, care a devenit un program: „Sfinţenia mai mult decât pacea”.
O altă etapă decisivă în itinerarul spiritual al lui Newman a fost depăşirea liberalismului care începea să-l facă să prefere „excelenţa intelectuală în locul celei morale” şi au fost providenţiale călătoria în Mediterana, boala în Sicilia, descoperirea orgoliului său, implorarea Luminii şi propunerea de a merge sub călăuzirea ei. Sfinţenia lui Newman apare ca o creştere perseverentă şi fără zgomot a corespunderii punctuale la această Lumină.
Apoi a venit „convertirea” la Biserica catolică, unde, cu toată sfâşierea dezlipirii de vechea Biserică, de prieteni şi de rude, iese în evidenţă fidelitatea eroică faţă de conştiinţă şi în acelaşi timp faţă de voinţa lui Dumnezeu pe care o vedea reflectată în ea.
Dar chiar după această convertire începe „viaţa lui aşa de lungă şi adesea obositoare”, de-a lungul căreia nu aveau să lipsească situaţii dificile şi profunde motive de suferinţă, în faţa unor clare semne de descurajare, a unor manevre tulburi, a unor ani de marginalizare şi de izolare.
Putem urmări aceste încercări îndeosebi în Scrieri autobiografice. În anul 1860 el constata şi scria în jurnalul său: „Nu am nici un prieten la Roma, am lucrat în Anglia unde n-am fost înţeles şi unde m-au atacat şi dispreţuit. Se pare că am căzut în multe eşecuri”, şi va adăuga: „Cred că spun toate acestea fără amărăciune”. De asemenea nota el: „Cât de tristă şi solitară a fost viaţa mea de când am devenit catolic (…), de când am făcut marele sacrificiu la care mă chema Dumnezeu. El m-a compensat în mii de moduri, şi aşa de mult. Mi-a însemnat drumul meu cu mortificaţii aproape neîntrerupte. Voinţa sa binecuvântată nu mi-a acordat mult succes în viaţă. De când sunt catolic mi se pare că nu am avut decât insuccese personale”.
Şi adăuga în ianuarie 1863 – Newman aea 62 de ani –: „Nu mă uimesc de încercări, care sunt moştenirea noastră aici pe pământ; ceea ce mă amărăşte este că, atât cât pot vedea, am făcut aşa de puţin, în mijlocul tuturor acestor încercări ale mele. Viaţa mea a fost tristă pentru că, dacă privesc în urmă, ea a fost un mare eşec”. În anul 1867, recunoscând timpul lung în care Domnul îl abandonase uitării şi calomniei, nota: „Mă voi pune sub imaginea patriarhului Iob, fără pretenţia de a mă compara cu el”, dar adăuga, simţindu-se dezlipit de toate: „Acum sunt într-o stare de linişte. Nimic din ceea ce mi s-a întâmplat nu împiedică bucuria mea interioară, sau mai degrabă aceste vicisitudini exterioare au contribuit în mod magnific la ea”; şi după doi ani recunoştea: „Providenţa lui Dumnezeu a fost minunată faţă de mine prin toată viaţa mea”.
Sfinţenia lui Newman s-a format în mod deosebit prin credinţa, speranţa şi caritatea cu care el a ştiut îndelung şi cu răbdare să primească această formă de cruce, cu atât mai dureroasă cu cât era mai vie sensibilitatea sufletului său şi iubirea sa faţă de adevăr şi dreptate.
Dar nu numai citind Jurnalul său noi putem observa pasiunea lui pentru sfinţenie: toate scrierile sale, chiar şi cele mai teoretice, revelează cu transparenţă această dorinţă profundă. Să ne gândim la Predicile parohiale liniştite şi sobre – în care se găseşte toată ascultarea sa neîntreruptă a Cuvântului lui Dumnezeu –, la compoziţiile lirice, în care se amestecă sfinţenia şi poezia, la Meditaţii şi Rugăciuni, şi la acele profiluri captivante ale Părinţilor, a căror companie îl fascina.
Bremond afirmă că Newman îi alegea pe Părinţi înainte de toate ca prieteni: prieteni sfinţi, aşa încât orele dedicate lor erau „un fel de rugăciune”. Şi se observă imediat asta: intimitatea cu Vasile, Grigore din Nazianz, Crizostomul, Augustin, şi alţii, erau o şcoală concretă şi intensă de sfinţenie, şi efectiv colaborau la crearea ei în cel care le reconstruia peripeţiile şi le împărtăşea viaţa interioară. Spunea tot Bremond: „Cine nu iubeşte sfinţenia, nu-i iubeşte pe sfinţi”.
Newman arată că iubeşte atât pe sfinţi cât şi sfinţenia.
(După L’Osservatore Romano, 13-14 septembrie 2010)