Ne-am obişnuit să ne plângem începând încă din zorii zilei că nu mai putem dormi 15 minute în plus, uitând de cei care ar da totul pentru a avea puterea să se poată ridica din pat. Ne plângem că trebuie să suportăm caracterul dificil al celor din casele noastre, uitând să mulţumim că avem o familie. Ne plângem pentru ce nu ne iese bine la şcoală ori serviciu, uitând să mulţumim că avem capacitatea de a munci.

Ne plângem de salariul nostru şi e oarecum firesc în contextul nostru românesc, dar sunt atâtea alte milioane de persoane care nici măcar nu au unul. Ne plângem că mâncăm consecutiv acelaşi fel de mâncare, uitând să mulţumim că avem ce mânca. Ne plângem că ne dojenesc şi sâcâie părinţii, când alte milioane de oameni râvnesc să aibă o viaţă pentru a-i îmbrăţişa şi iubi. Ne plângem pentru că plouă, ninge, e ceaţă, bate vântul ori arde prea tare soarele, uitând de furia naturii ce ne poate înghiţi într-o clipită în dezlănţuirea ei. Plângem la morminte şi le acoperim cu flori, uitând să mai presărăm câte o floare şi pe drumul vieţii.

Ne plângem că nu avem pentru ce mulţumi, crezând poate că am câştigat pe drept fiecare bun şi în concluzie nu avem cui să îi mulţumim nici măcar lui Dumnezeu. Uităm că binecuvântările din vieţile noastre sunt binecuvântările lui Dumnezeu înainte să devină realizările noastre. Ce a făcut cineva ca să merite să se nască, atunci când alţii se nasc morţi sau sunt avortaţi? Ce am făcut noi ca să fim crescuţi şi îngrijiţi de părinţi, când unii nici măcar nu îi au? Ce am făcut ca să avem ochi să vedem, urechi să auzim, limbă să vorbim, picioare să umblăm? Cât de mult i-a plătit cineva lui Dumnezeu pentru că este sănătos sau frumos? Să ne gândim la numeroşii prieteni, la rude, profesorii sau necunoscuţii  de la care am avut de învăţat. Sunt binecuvântări primite pe gratis. Dacă stelele ar apărea pe cer odată pe an, fiecare ar sta treaz în acea noapte să le vadă. Dar am văzut stelele atât de des încât nu ne mai ostenim pentru a le admira. Cât de uşor ne obişnuim cu binecuvântările din viaţă şi uităm să mai mulţumim pentru ele. Ce scurtă e această memorie a inimii care se cheamă mulţumire, ce pasăre rară e recunoştinţa!

Doamne, dacă astăzi nu ţi-am mulţumit, nu înseamnă că viaţa mea nu e presărată cu binecuvântările tale; dacă astăzi nu am vorbit cu tine nu înseamnă că nu-mi este vital glasul tău călăuzitor; dacă astăzi nu ţi-am cerut iertare nu înseamnă că sunt imaculat ori pot trăi fără ea; dacă astăzi nu m-am rugat pentru nevoile mele nu înseamnă că ele au dispărut; dacă astăzi nu mi-am ridicat privirea în sus, dorind să fiu dincolo de nori, nu înseamnă că nu mai vreau cerul; dacă astăzi sau mâine ignor aceste lucruri nu înseamnă că ele nu sunt esenţiale; de fapt în jurul lor îmi rându­iesc viaţa şi ele îi dau sens. Oare dacă nu ai fi tu, Doamne, să-mi aminteşti de tine şi de ceilalţi ce s-ar alege cu viaţa mea? Din fericire tu nu mă uiţi şi pentru aceasta eu îţi mulţumesc!