Hildegard Burjan

Biografie

În după-amiaza zilei de luni, 30 ianuarie 2012, în Viena, Austria, Cardinalul Christoph Schonborn, Arhiepiscop al acestui oraş, a prezidat o Liturghie de aducere de mulţumire pentru beatificarea de duminică, 29 ianuarie, a Fericitei Hildegard Burjan, în Catedrala „Sf. Ştefan”. În cuvintele adresate credincioşilor prezenţi în Piaţa San Pietro, după rugăciunea Angelus de duminică, Papa Benedict al XVI-lea le-a reamintit credincioşilor că noua fericită a dat “o mărturie splendidă pentru Evanghelie”.

În calitate de membră a Partidului Social Creştin în parlamentul republican austriac şi fondatoare a unei comunităţi religioase, Hildegard Burjan a întreprins noi căi în domeniul politicii sociale care sunt valabile şi astăzi.

În viaţa ei se fac remarcate multiplicitatea şi unitatea contrariilor. Ea s-a aflat în mijlocul a numeroase tensiuni: între politică şi Biserică, între căsătorie (familie) şi întemeierea unei comunităţi de călugăriţe, între obligaţiile poziţiei sale în societate şi un comportament activ în Biserică. Nu a fost niciodată scutită de aceste tensiuni. Dimpotrivă, a învăţat să trăiască cu ele. Tocmai acest lucru poate reprezenta un model de comportament pentru oamenii zilelor noastre.

„Doamne, daca exişti, arată-mi-te!”

Dedicată în întregime lui Dumnezeu şi oamenilor - o viaţă marcată de polarităţi

Unii oameni, care pe parcursul vieţii au realizat lucrări importante, nu au fost dintotdeauna conştienţi de valoarea lor. Adesea a fost necesar ca ei să se întâlnească cu alte persoane sau să fie influenţaţi de anumite idei filosofice sau spirituale, sau chiar să întâmpine greutăţi până să îşi recunoască adevărata vocaţie. Hildegard Burjan, fondatoarea Caritas Socialis, înainte să recunoască planul pe care îl avea Dumnezeu cu ea, s-a îndreptat spre o carieră academică.

La 30 ianuarie 1883, Abraham şi Bertha Freund, rezidenţi în Görlitz pe Neisse (care aparţinea Sileziei prusace), au avut bucuria naşterii celui de-al doilea copil. Tânăra Hildegard a crescut într-o familie de origine evreiască, dar care nu mai urma practicile religioase. Din motive profesionale, în 1895 familia ei s-a mutat de la Görlitz la Berlin, iar în 1899, din motive profesionale, în Elveţia.

Hildegard avea idealuri înalte. Ca mulţi tineri de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ea urmărea valori, idealuri, ceva măreţ. În 1903 a absolvit examenele finale la Basel şi a început să studieze filosofia germană la Universitatea din Zurich. Totodată, participa la cursuri suplimentare de filozofie, căci era interesată de acele probleme referitoare la adevăr şi la sensul vieţii. Prin activitatea filozofului Robert Saitschik şi a cercetătorului Friedrich Förster, ea s-a confruntat pentru prima dată cu patrimoniul gândirii creştine.

În Hildegard a început să se nască ideea că efortul absolut al fiinţei umane de a fi perfect va rămâne fără rezultat dacă Dumnezeu nu este parte a acestei ecuaţii. Ea a ştiut că va trebui să ia o decizie pentru tot restul vieţii sale, dar mai erau de depăşit multe obstacole interioare. Încă nu dobândise harul de a crede.

Pe parcursul studiilor l-a cunoscut pe studentul Alexandru Burjan. Acesta provenea dintr-o familie de origine maghiară şi evreiască. La data de 2 mai 1907 cei doi s-au căsătorit şi s-au mutat la Berlin. Hildegard se afla la sfârşitul studiilor sale.

La data de 9 octombrie 1908, tânăra mireasă a fost internată în spitalul catolic „Sf. Hedwig” din cauza unei infecţii la rinichi. Deoarece sănătatea i s-a agravat, ea a fost supusă mai multor intervenţii chirurgicale. În timpul Săptămânii Sfinte din 1909 starea ei era critică. Medicii îşi pierduseră orice speranţă de recuperare şi o îngrijeau cu morfină, pentru a-i atenua durerea. În dimineaţa zilei de Paşti, însă, s-a întâmplat ceva extraordinar: starea de sănătate a bolnavei s-a îmbunătăţit semnificativ. Astfel, după şapte luni de la spitalizare, i s-a permis să se întoarcă acasă. Cu toate acestea, ea va suferi mereu consecinţele acestei boli grave. Această experienţă i-a dat un nou sens vieţii. Hildegard a fost profund şocată că Dumnezeu a readus-o la viaţă. Simţea în ea puterea de a crede. În această atitudine a ei a avut un rol deosebit exemplul oferit de surorile „Sf. Carol Boromeu” care au îngrijit-o. Ceea ce ea nu a reuşit cu raţiunea, cu intelectul, acum a înţeles cu inima. La 11 august 1909 ea a primit sacramentul Botezului.

Hildegard a început să audă vocea interioară. Ce voia Dumnezeu de la ea? Era conştientă că viaţa, care i-a fost dată înapoi, trebuia să aparţină numai lui Dumnezeu şi oamenilor. În acelaşi an, familia Burjan s-a mutat la Viena, unde lui Alexandru i s-a oferit o funcţie de conducere.

Hildegard a luat în scurt timp legătura cu cercurile catolice de la Viena, în special cu anumite grupuri care discutau pe baza afirmaţiilor primei enciclice sociale a papei Leon al XIII-lea, „Rerum Novarum” (1891). În ceea ce priveşte angajamentul social, iniţial Hildegard a avut ceva greutăţi, întrucât aştepta un copil. Pentru sănătatea ei şubredă, aceasta reprezenta un pericol. Medicii o sfătuiau să facă avort. Dar ea s-a opus cu fermitate. La data de 27 august 1910 a fost adusă pe lume fiica ei, Lisa. Naşterea a adus-o din nou pe mamă în prag de moarte şi a fost nevoie de o spitalizare mai îndelungată.

În anii următori Hildegard a început să dezvolte o „concepţie socială” şi urmărea să îşi ducă la îndeplinire dorinţa de a pune bazele unei comunităţi de călugăriţe. Diferitele activităţi caritative şi, mai târziu, politice, făceau parte în mod integral din viaţa ei.

Familia Burjan avea o casă mare. Alexandru deţinea postul de director general într-o mare întreprindere industrială. Datorită multiplelor sale activităţi în domeniul public, numele Hildegard a devenit curând demn de consideraţie.

Mari personalităţi din sfera economică şi politică mondială erau oaspeţi frecvenţi în casa familiei Burjan. Pentru Hildegard, aceasta însemna să trăiască în două lumi diametral opuse: aceea de a fi soţia unui director general şi, în acelaşi timp, să fie apărătoare a celor oprimaţi şi respinşi.

Cu timpul, ea a devenit tot mai solicitată. Bolilor cronice li s-au adăugat diabetul. De asemenea, efectele hipertensiunii arteriale i-au creat probleme serioase. În scurta perioadă de timp acordată pentru a-şi realiza idealurile, ea a inceput, anticipând gândirea socială din timpul său, mai multe proiecte care, treptat, au căpătat o importanţă tot mai mare. Punctul de plecare şi motivaţia atitudinii lui Hildegard a fost comuniunea profundă cu Dumnezeu, căci era convinsă că misiunea sa era să proclame iubirea lui Dumnezeu prin acţiuni sociale.

Deşi era grav bolnavă, în memoria prietenului şi ghidul său spiritual, prelat dr. Ignaz Seipel, ea a dorit să se înceapă construcţia unei biserici din Viena. În cartierul de astăzi „Neu-Fünfhaus”, lângă biserică, a dorit să se construiască şi un centru social – o idee inovatoare la acea vreme. Din păcate, nu era în viaţă când s-a pus piatra de temelie. Hildegard Burjan a murit la 11 iunie 1933, la vârsta de numai 50 de ani. Pe mormântul său din Cimitirul Central din Viena se află versetul preferat: „In te, Domine, speravi, non confundar in aeternum”.

La data de 6 iunie 1963 a fost introdus procesul de beatificare al fondatoarei Congregaţiei Surorilor „Caritas Socialis”. Întrucât acest proces, care a numărat mai multe miracole, s-a încheiat, ea a fost înmormântată la 2 aprilie 2005 în capela de la sediul central al comunităţii surorilor Caritas Socialis.

„Banii sau cadourile nu sunt de ajuns pentru a ajuta o persoană, ci trebuie să o sprijini de la început şi să-i redai convingerea deplină că e cineva şi că este în stare să facă ceva”.

Activitatea socială de pionierat

Viena, la sfârşitul secolului al XIX-lea: un oraş plin de viaţă; centru spiritual al monarhiei dunărene. Această splendoare nu s-a pierdut în totalitate. Nu exista nicio „reţea socială” pentru a-i proteja pe muncitori sau pe micii comercianţi. Boala şi şomajul însemna pentru aceştia culmea sărăciei. Unele victime găseau de lucru la domiciliu, în special în domeniul industriei textile. Pentru a ajunge la un salariu săptămânal de 12 coroane, care abia dacă îţi asigura întreţinerea, trebuia să munceşti 15 ore pe zi.

Hildegard a înţeles că siguranţa politică cuprindea, în sine, lipsa de justiţie faţă de aceste persoane. Încă din 1910, abia sosită la Viena, a început să se ocupe intens de această „problemă socială” şi a dezvoltat un ideal care a dus la un nou punct de plecare. Azi s-ar numi „Ajutor pentru auto-ajutor”. Măsurile luate pentru concepţia socială a acelei perioade au fost neobişnuite. Împreună cu mai mulţi voluntari, cărora ştia să le ofere din entuziasmul ei, s-a orientat spre femeile care desfăşurau munci la domiciliu. Făcuţi conştienţi de drepturile lor, muncitorii au alcătuit un catalog de cereri pentru îmbunătăţirea situaţiei.

La data de 13 decembrie 1912 a fost înfiinţată la Viena „Asociaţia creştină a muncitorilor la domiciliu”. Hildegard Burjan s-a interesat pentru membri de oferte mai bune, astfel încât aceştia să beneficieze de condiţii de trai acceptabile. Membrilor le-au fost garantate: apărarea mamelor, asistenţă în caz de boală şi de moarte, apărarea drepturilor, precum şi cursuri de instruire permanentă şi de formare.

La data de 16 aprilie 1914 Hildegard Burjan a ţinut o conferinţă la a doua reuniune a „femeilor catolice austriece”. Aici, ea a subliniat necesitatea unei mai mari asociaţii care să îi încadreze pe toţi muncitorii la domiciliu, pentru a le obţine reglementările juridice necesare din partea statului. Cu această ocazie, ea a semnalat abuz asupra copiilor. Norma pentru copiii de şaisprezece ani era adesea de 14 ore pe zi. Ramuri întregi ale industriei au făcut uz de aceste forţe de muncă ieftine, deoarece legislaţia în vigoare pentru apărarea copii nu era obiectul niciunei instituţii. La finalul conferinţei, Hildegard a fost proclamată de către ascultătorii ridicaţi în picioare „Mamă a lucrătorilor vienezi la domiciliu”.

Războiul Mondial izbucnit în 1914 a obligat-o pe Hildegard să pună alte priorităţi în proiectul ei socio-politic. Angajamentul său a fost orientat în principal către femei. A pregătit ateliere de croitorie şi centre care căutau oferte de slujbe pentru muncitori. Mai mult, s-a preocupat şi de achiziţionarea de produse alimentare pentru săraci. De asemenea, în 1917, a pus pe picioare o operă caritativă pentru oamenii din Munţii Metaliferi, ajunşi în pragul mizeriei.

Hildegard Burjan nu numai că poseda un talent organizatoric excepţional, dar avea şi capacitatea de a motiva în mod constant pe voluntari, în special pe cei care aparţineau claselor sociale superioare. Demonstra o mare abilitate în ceea ce priveşte găsirea de surse de finanţare pentru activităţile sale numeroase.

Din moment ce se prefigura prăbuşirea monarhiei, Hildegard Burjan a început să se ocupe de situaţia femeilor în cadrul noii forme de guvernare. Într-o prelegere ţinută în faţa muncitorilor creştini în 1917, a atras atenţia asupra faptului că condiţiile de trai ale femeilor au suferit o schimbare din cauza războiului, întrucât în aceste vremuri catastrofale ele au trebuit să arate „un caracter de om”. Mai multe femei au trebuit să îşi caute de lucru la cei de la care mai înainte au fost alungate. Ideea lui Hildegard Burjan era aceea că ele nu trebuiau să devină victimă a unei politici orientate spre ocuparea forţei de muncă orientată spre meseriile ce puteau fi îndeplinite de bărbaţi. Scopul ei a fost următorul: un salariu egal pentru o muncă egală.

Prin angajamentul ei în domeniul social şi pentru eforturile depuse în apărarea drepturilor femeii, oameni importanţi din Partidul Creştin Social i-au cerut aderarea la gruparea lor.

„Doar asociaţiile religioase actuale nu sunt suficiente... Este necesar ca noi să reprezentăm o forţă compactă, dacă nu vrem să fim spectatori ai ruinării acestora...  Aceasta face parte din creştinismul practicat…”.

„Conştiinţa Parlamentului” – prima femeie aleasă în Partidul Creştin Social

Arhiepiscopul de Viena, Cardinalul Friedrich Gustav Piffl, a numit-o „conştiinţă a Parlamentului”, iar preşedintele Partidului Creştin Social, dr. Ignaz Seipel, a spus despre ea: „Nu am mai întâlnit pe nimeni cu un astfel de talent politic, şi cu o sensibilitate rafinată asemenea celei deţinute de această femeie”.

La data de 24 noiembrie 1918, Hildegard Burjan a coordonat în calitate de preşedinte prima întrunire politică a femeilor creştine. Instinctul i-a sugerat că angajamentul politic al femeilor devenea o necesitate stringentă. Cu noua lege electorală din 21 octombrie 1918, femeile au obţinut pentru prima dată dreptul de a vota. Acum era posibil pentru ele să intre în sectorul muncitoresc şi să aibă parte de o formare care să corespundă drepturilor lor.

La data de 3 decembrie 1918 Burjan Hildegard a intrat în Consiliul Municipal şi a devenit secretară a preşedintelui Partidului Creştin Social, Leopold Kunschak. Datorită competenţelor sale politice, ea a mai fost nominalizată drept candidată pentru primele alegeri ale noii republici pentru „a constitui Adunarea Naţională austro-germană”.

Prin persoana ei se credea că se putea ajunge la femei, din moment ce li s-a permis să voteze pentru prima dată în istorie. Din cauza sănătăţii sale şubrede şi a sarcinilor familiale, ea a ezitat să îşi asume această misiune. Însă decizia ei de a accepta a fost motivată de datoriile sociale, în special în favoarea celor marginalizaţi şi în susţinerea drepturilor femeilor. Ca şi creştină, ea s-a simţit obligată să accepte mandatul care i-a fost încredinţat, deoarece anunţa oportunitatea de a contribui, cel puţin parţial, la îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale acestor oameni prin activitatea politică. Dumnezeu i-a dat această putere, iar ea a fost conştientă că misiunea ei era să se pună la dispoziţia acestei misiuni.

La 12 martie 1919 Hildegard Burjan s-a aflat pentru prima dată pe podiumul Parlamentului. Ea era singura femeie dintre parlamentarii creştin-sociali. Dintre democraţi-sociali, ea a avut în jur şapte parlamentari femei.

În timpul activităţii sale din parlament, care a durat mai puţin de doi ani, Hildegard a iniţiat mai multe proiecte: a făcut propuneri pentru protecţia mamelor şi a nou-născuţilor din partea statului şi a cerut angajarea de asistenţi la domiciliu pentru femeile gravide. În domeniul formativ, ea s-a angajat în dezvoltarea instrucţiei profesionale a femeilor. De asemenea, întrucât a crescut bugetul acordat învăţământului, s-a ocupat de şcolarizarea fetelor, precum şi de egalizare şanselor pentru femei de a ocupa un loc de muncă.

Unul din meritele principale a fost, însă, aprobarea „legii pentru femeile care desfăşurau munci la domiciliu”, prin care au fost obţinute pentru prima dată condiţii de muncă şi salarii rezonabile pentru această categorie profesională. Astfel, Hildegard Burjan a reuşit să ajungă la un consens pentru a depăşi barierele politice, în ciuda discuţiilor din partea ambelor părţi, duse adesea şi pe teren ideologic.

Tensiunile continue în cadrul coaliţiei au dus în 1920 la noi alegeri. Hildegard Burjan a transmis conducerii partidului că nu doreşte să mai candideze şi că vrea să se retragă din politică. Decizia ei a avut următoarele raţiuni: starea proastă de sănătate, lipsa de timp dedicat soţului şi fiicei ei din cauza atribuţiilor din partidul politic dar şi preocuparea pentru viaţa spirituală. Dar adevăratul motivul, pe care ea l-a trecut sub tăcere, era suferinţa din cauza antisemitismului, care era prezent chiar în interiorului partidului ei. De multe ori se făceau aluzii la persoana ei pe baza originilor sale.

„Vrem ceva nou, nu ceva care deja există, ci ceva adaptat la nevoile din timpul nostru: nu limite sau forme claustrale, ci o instanţă mereu gata de a lua atitudine atunci când este nevoie”.

Caritas Socialis - proclamarea iubirii lui Dumnezeu prin desfăşurarea de activităţi sociale

„Caritas Christi urget nos” - Dragostea lui Cristos ne obligă. Fondatoarea a ales acest verset paulin drept motto. Nimic nu ar putea exprima mai bine sensul acestei comunităţi ecleziale. Pline de iubire faţă de Cristos şi faţă de cei care îl urmează, femeile care se puneau complet la dispoziţia celor care, din cauza mizeriei existenţei lor, au uitat să creadă în această dragoste.

Hildegard Burjan s-a consultat cu privire la proiectul său cu persoane apropiate şi cu prelatul Ignaz Seipel. Mai târziu, acesta îi va fi consilier şi director spiritual al noii comunităţi religioase, Caritas Socialis.

Hildegard a dorit o comunitate de călugăriţe, ai cărei membre să se poată dedica în întregime slujirii aproapelui. Ele trebuia să se angajeze în lumea celor săraci, având în vedere nu numai sărăcia materială, ci şi cea spirituală. Să facă perceptibilă dragostea lui Dumnezeu prin intermediul serviciului social – acesta a fost scopul ei, motiv pentru care a susţinut o nouă formă de viaţă comunitară.

În anul 1919 a fost întemeiată comunitatea Caritas Socialis. În momentul admiterii, maicile depuneau votul de a trăi în ascultare faţă de sfaturile evanghelice în ascultare, sărăcie şi castitate. Ele recitau o rugăciune de consacrare compusă de Hildegard care le-a fost prima maică superioară.

Afluxul acestei noi congregaţii noi a crescut imediat. Surorile de la Caritas Socialis au activat în special în pastoraţia tineretului şi în asistenţa tinerilor aflaţi în dificultate. Ele îi aveau în vedere şi pe aceia care avea dificultăți de adaptare şi pe tinerele care practicau prostituţia. Hildegard a propus ideea de a trimite acestor grupuri marginalizate ajutoare care le-ar permite să revină la un trai de viaţă liniştit.

În 1924 Caritas Socialis a deschis o „casă pentru mame şi copii” pentru femeile necăsătorite. Acesta a fost un act revoluţionar pentru acea mentalitate, care credea că în acest mod „s-ar fi favorizat imoralitatea”.

Angajamentul extraordinar al surorilor a devenit curând cunoscut printre oameni. Autorităţile publice municipale au apelat la Hildegard Burjan pentru a solicita surori din Caritas Socialis în sectoarele de lucru pentru care nu s-au găsit alte persoane sau acolo unde aceste locuri de muncă nu erau căutate. În decursul a câţiva ani, Hildegard a pus în mişcare activităţi feroviare şi a făcut rost de locuinţe pentru femeile fără acoperiş - o nevoie urgentă în situaţii de sărăcie şi de şomaj ridicat. Cu forţa sa persuasivă, ea a reuşit să obţină din partea autorităţilor statale ajutorul financiar necesar proiectelor sale.

În 1926, Caritas Socialis trecea dincolo de graniţele ţării pentru prima dată. Faima modului său original de a lucra şi curajul de a nu da înapoi în faţa noilor contexte a făcut ca aceasta să fie cunoscută şi în alte ţări. Noua comunitate s-a făcut prezentă la Berlin şi Monaco, dar mai ales în Cehoslovacia de atunci. Acolo, Hildegard a reuşit să se implice în acele sectoare unde în Austria a întâlnit opoziţie: în asistenţa familială.

Când Hildegard Burjan a murit în 1933, Caritas Socialis era o congregaţie cunoscută în afara graniţelor diecezei. „Am încredinţat Caritas Socialis grijii lui Dumnezeu; Dumnezeu o va conduce” au fost cuvintele fondatoarei pe patul de moarte.

La trei ani după moartea sa, în 1936, Caritas Socialis a fost ridicată la gradul de „Comunitate de drept diecezan”, iar în 1960 a fost declarată de Papa Paul al VI-lea „Comunitate de drept pontifical”.

Hildegard Burjan a prevăzut continuitatea operei sale. Surorile au dus mai departe lucrările, iar astăzi toate acestea se datorează fondatoarei.

„A munci în domeniul social înseamnă a umple cu iubire creştină dificultăţile care apar în societate”.

Caritas Socialis - ieri şi astăzi

Situaţia din perioada interbelică se înrăutăţea tot mai mult. În 1938, prin invazia naţional-socialiştilor, Austria a încetat să mai existe. Caritas Socialis a putut să îşi exercite activităţile sale doar în mediul bisericesc. În timpul războiului, surorile din Caritas Socialis au lucrat în favoarea celor bolnavi de lepră, şi tot în această perioadă au oferit protecţie refugiaţilor, persoanelor dispărute şi mişcărilor de rezistenţă. De exemplu, sora Verena Buben se afla în pericol atunci când era în serviciul arhiepiscopal de asistenţă pentru catolicii ne-arieni din Viena.

După război, cel mai mare domeniu de activitate a fost asistenţa refugiaţilor şi a repatriaţilor. Din motive politice, au trebuit să fie suspendate pe termen nelimitat filialele din Germania şi din Cehoslovacia.

După 1948 Caritas Socialis a trecut din nou frontierele, în Tirolul de Sud, Bavaria, Roma, Brazilia, Betleem. După 17 ani de restricţii, organizaţia şi-a reluat activităţile în Betleem; în Brazilia/Parana, Caritas Socialis activează printre păturile cele mai sărace ale populaţiei. Aici, surorile sunt în cea mai mare parte indigene. Din proprie iniţiativă şi cu ajutorul familiilor au construit case şi au acordat posibilităţi de formare profesională. Surorile din Caritas Socialis erau prezente şi în Dieceza de Guarapuava, având în grijă „pastoraţia copiilor”, unde luptau împotriva malnutriţiei şi susţineau dezvoltarea integrală a familiei. Pentru acest motiv, surorile au reuşit să sprijine timp de mai mulţi ani iniţiativele pozitive din partea mediului socio-politic şi să obţină schimbări pozitive vizibile.

În comunităţile principale din Brazilia, maicile nu acţionau doar în mediul pastoral, ci susţineau în mod concret diferite proiecte sociale. În ultimele decenii, în Austria, surorile din Caritas Socialis şi-au asumat conducerea casei pentru exerciţii spirituală şi vacanţe din Maissau, din nordul Austriei. De asemenea, în colaborare cu cei responsabili de pastoraţia tineretului din Arhidieceza de la Viena, s-au implicat şi în Oberleis, în Weinviertel.

De-a lungul timpului, domeniul de activitate al surorilor a continuat să se mărească. Dincolo de propriile proiecte sociale, surorile colaborau şi în cadrul instituţiilor bisericeşti şi sociale. Maicile au parte de o formare socio-profesională şi se angajează în diferite sectoare: pentru copiii cu handicap, pentru cei bolnavi şi cei care au nevoie de asistenţă, pentru femeile însărcinate şi pentru tinerele mame aflate în situaţii de conflict, pentru familiile şi persoanele singure aflate în dificultate. De asemenea, ele se implică în formarea adulţilor şi în călăuzirea lor spirituală prin exerciţii spirituale.

Surorile din Caritas Socialis desfăşoară un rol deosebit în Austria şi în acele case pentru bolnavii aflaţi în pragul morţii. La Görlitz, în oraşul natal al lui Hildegard de la frontiera germano-poloneză, maicile lucrează îndeosebi cu persoanele în vârstă şi cu bolnavi. Din Monaco în Bavaria, călugăriţele se dedică în special persoanelor fără adăpost, iar în Ungaria şi Bulgaria cooperează în cadrul mai multor proiecte caritative. Totul depinde de capacităţile şi de competenţele membrilor de a decide nevoile pe care sunt în măsură să le înfrunte.

Este cunoscută tradiţionala expoziţie de Crăciun a comunităţii Caritas Socialis care are loc anual în zilele care preced prima duminică din Advent. Cu banii obţinuţi din vânzarea de articole pentru cadouri şi produse de patiserie se pot procura mijloacele necesare susţinerii mamelor tinere şi a persoanelor nevoiaşe.

În clinicile Caritas Socialis din Viena mai mulţi consultanţi profesionişti oferă consiliere gratis şi îi însoţesc în problemele sociale, personale, juridice şi economice. Deseori, un astfel de colocviu ajută la o mai bună orientare în situaţii de conflict, se poate aprofunda mai mult o problemă care priveşte o pierdere, separare sau un deces, sau pentru o aprofundare a întrebărilor cu privire la sensul şi orientarea propriei vieţi. Pentru depăşirea sărăciei materiale, cei care sunt în căutarea unui ajutor primesc diferite tipuri de asistenţă, inclusiv prin haine.

Casa pentru mame şi copii oferă posibilitatea de cazare temporară pentru mamele singure. Însoţite de asistenţi sociali, aceste persoane se pot implica în proiecte care privesc viitorul lor şi al copiilor lor.

Pentru a fi în măsură să răspundă nevoilor actuale şi să contribuie în domeniul ecleziastic şi în cel educaţional, Caritas Socialis trebuie să reevalueze continuu finalităţile intenţiilor lor.

În 1987 comunitatea de maici a desfăşurat un studiu pentru a identifica obiectivele viitoare. S-a dovedit faptul că era nevoie de noi programe care să intereseze persoanele bătrâne şi cele care au nevoie de îngrijire, tinerele mame şi tinerii fără un loc de muncă. Prin urmare, au fost oferite mai multe case pentru mamele tinere şi pentru copii, şi consiliere pentru femei şi familii. Chiar şi în pastoraţia tineretului au fost stabilite noi priorităţi. Pe baza experienţelor din trecut, în ceea ce priveşte îngrijirea şi asistenţa persoanelor în vârstă, s-au deschis noi centre de îngrijire şi centre sociale ale Caritas Socialis ca punct culminant al acestui proiect.

Începând cu anul 1993, există societăţi ale organizaţiei cu răspundere limitată (CS-GmbHs), pentru a se duce la îndeplinire aceste iniţiative de îngrijire şi de asistenţă inserate de surorile comunităţii, încă din luna ianuarie 2003, în Fundaţia Particulară Caritas Socialis. Scopul acesteia este de a asigura pe termen lung instituţiile Caritas Socialis şi de a păstra vie carisma fondatoarei.

Caritas Socialis sprijină şi însoţeşte persoane de la începutul până la sfârşitul vieţii lor. Ajutoare speciale sunt distribuite în staţiunile de îngrijire cu şedere de lungă sau scurtă durată: cămine precum Rennweg (îngrijiri paliative pentru bolnavii aflaţi în fază terminală), centre de zi şi servicii de îngrijire la domiciliu în trei locaţii din Viena. Fiecare dintre aceste locuri este însemnat cu inscripţia „Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Socială” (Rennweg, Pramergasse, Kalksburg). Caritas Socialis este cunoscut pentru susţinerea acordată persoanelor bolnave de Alzheimer, demenţă, precum şi pentru persoanele afectate de multiple scleroze. Bolnavii irecuperabili de cancer sunt însoţite în ultimele zile sau săptămâni din viaţa lor în cămine precum Rennweg, care deţine birouri pentru consultare, echipe de voluntari, cabinete de îngrijiri paliative.

Surorile îşi desfăşoară activitatea conform metodei „maieuticii”, adică a „îngrijirii care priveşte strict modul lor de viaţă”. Metoda a fost creată de către dr. Cora van der Kooij (Olanda) pentru geriatrie şi asistenţa bolnavilor de demenţă. Personalul sanitar se foloseşte şi de ajutorul instrumentelor maieuticii tocmai pentru a cunoaşte mai bine lumea în care trăiesc pacienţii, pentru a le percepe nevoile de bază, pentru a le putea oferi îngrijire specială. Trebuie să existe o interacţiune prin care să se stabilească relaţii pozitive între pacienţi şi îngrijitori. Acest lucru permite ca atât pacienţii, cât şi cei care colaborează la îngrijirea lor, să formeze împreună un ambient în care viaţa şi activităţile pot fi realizate într-un mod sigur şi plin de satisfacţii.

„Gradul de conştientizare a apartenenţei la o comunitate îi fortifică pe toţi”

Comunitatea surorilor Caritas Socialis – Cum trăiesc astăzi surorile

„Doamne, ajută-mă să fiu adânc înrădăcinată în tine, pentru că am îndrăznit să merg mai departe” (Sr. Elia Niklas, CS).

A face vizibilă şi experimentabilă iubirea lui Dumnezeu printre oamenii cu care trăiesc şi lucrează este scopul declarat al femeilor care se alătură Caritas Socialis.

Care este motivaţia actuală a persoanelor care urmăresc un astfel de scop, alăturându-se unei comunităţi, alegând o formă de viaţă care nu este chiar o aspiraţie pentru cei din timpul nostru?

Angajamentul în favoarea persoanelor aflate în situaţii dificile, colaborarea la anumite reforme structurale, înseamnă a căuta să răspunzi la întrebările importante ale vieţii, a avea susţinere din partea unei persoane, a îndrăzni să fii provocat. Acest lucru nu este întotdeauna simplu. Puterea de a te îndrepta spre acest ideal vine din rugăciune. Rugăciunea personală zilnică, celebrarea Euharistiei şi rugăciunea comunitară oferă încredere. Acestea fac vie relaţia cu Cristos.

Surorile exprimă comuniunea lor cu Cristos prin caracteristicile comunitare. Acesta este un cadou şi un angajament în acelaşi timp. Mulţi oameni fac experienţa vulnerabilităţii şi a fragilităţii relaţiilor umane. Ar putea exista vreo comunitate în care să se urmărească nu controlul, ci acceptarea celorlalţi? Aceasta este o încercare de a forma o comunitate, de a fi împreună pelerini pe drumul credinţei şi al vieţii, de a învăţa unii de la alţii, de a creşte alături de ceilalţi şi de a vedea diferenţele ca pe o oportunitate favorabilă.

Comunităţile religioase sunt expuse la transformare. Dar ceea ce contează sunt imaginea şi caracterul surorilor. Dacă o persoană este admisă în comunitate, acest eveniment ar fi o aventură pentru ambele părţi. Nimeni nu vine aici perfect, tăiat pe măsură sau după un model preconceput. Calea spre comunitatea de călugăriţe trece printr-un noviciat, în care atât postulantele cât şi comunitatea pun la încercare vocaţia.

„O persoană care intră în Caritas Socialis este un semn că Dumnezeu vrea să o transforme atât pe ea, cât şi comunitatea”[1].

Prin consacrarea vieţii, surorile se angajează în faţa lui Dumnezeu şi a comunităţii. Ele promit să trăiască în sărăcie, castitate şi ascultare.

Într-o societate în care contează „să ai” totul, a promite sărăcia este o exigenţă care cere un consimţământ hotărât. Sărăcia înseamnă un stil de viaţă modest, atenţie şi dragoste faţă de săraci. Dorinţa de a trăi printre cei săraci înseamnă să trăieşti într-un spirit de solidaritate şi responsabilitate, să înveţi să trăieşti cu propriile limite şi cu cele ale altora, şi să depui eforturi pentru o distribuţie justă a bunurilor.

Chiar şi astăzi, virginitatea este o provocare semnificativă. Mulţi se întreabă: se poate împlini în viaţă cel care renunţă la un partener şi la a-şi forma o familie? Este posibilă o astfel de loialitate într-o epocă atât de febrilă?

Virginitatea nu înseamnă pentru surori a trăi fără a relaţiona. Ele sunt conştiente că fac aceasta pentru Cristos şi pentru comunitate, iar aceasta le dă un imbold tot mai mare. Pe baza mandatului încredinţat de Hildegard Burjan, membrii din Caritas Socialis slujesc persoanele aflate în situaţii dintre cele mai dificile. Ele intră în contact cu aceste persoane şi le fac să îşi perceapă propria demnitate. Pentru surori, tocmai acesta reprezintă modul de viaţă: a iubi şi a face viaţa altora mai uşoară. Prin ele, vedem un semn că împărăţia lui Dumnezeu este deja printre noi.

A promite ascultare înseamnă mult mai mult. Aceasta înseamnă atât ascultare cât şi a acorda atenţie la ceea ce vrea Dumnezeu? El poate fi întâlnit şi astăzi: în Cuvântul său, în comunitate, în cotidian, în semnele timpurilor. A asculta nu înseamnă acceptarea impunerii voinţei altora, ci a încerca să trăieşti conform voinţei Domnului. Înseamnă a fi dispus să te îndrepţi spre ceea ce Dumnezeu vrea să realizeze prin intermediul Caritas Socialis.

Fiind atentă la semnele pe care le oferă Domnul, Caritas Socialis continuă să fie ceea ce a fost în planurile lui Hildegard Burjan: „Caritas Socialis este o realitate în devenire, ea nu încheie nimic” ... o comunitate care reacţionează cu agilitate şi promptitudine în a răspunde nevoilor din timpul său.