Reflecţii despre mesajul lui Benedict al XVI-lea pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale

De Gianfranco Ravasi

La 24 ianuarie, când liturgia îl celebra pe sfântul Francisc de Sales, scriitor şi comunicator, patron al jurnaliştilor, Benedict al XVI-lea anticipa Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale – care se va celebra la 20 mai – cu un mesaj de puternică intensitate spirituală dedicat Cuvântului şi tăcerii. Şi încheia cu această consideraţie: „A ne educa la comunicare înseamnă a învăţa să ascultăm, să contemplăm precum şi să vorbim, şi acest lucru este deosebit de important pentru agenţii evanghelizării: tăcerea şi cuvântul sunt ambele elemente esenţiale şi integrante ale acţiunii comunicative a Bisericii, pentru o reînnoită vestire a lui Cristos în lumea contemporană”.

Pe urma sugestiilor din acel document, ne-am gândit astfel să tratăm despre tema tăcerii, o temă înaltă şi densă, cu toate că este lipsită de cuvinte. O vom trata dintr-un alt unghi de vedere. Cânta părintele David Maria Turoldo (de la moartea căruia celebrăm în această lună douăzeci de ani): „O curte a mănăstirii este inima mea / unde Tu cobori seara / eu şi Tu singuri / pentru a prelungi colocviul”. Se intuieşte în aceste versuri că dialogul cu Dumnezeu nu are numai cuvinte, ci mai ales tăceri: nu degeaba în tradiţia iudaică numele lui Dumnezeu – element fundamental în orice religie – nu trebuie spus, ci numai tăcut.

Această tăcere este aceeaşi cu „mister”, cuvânt grec care face trimitere la verbul myein care cere închiderea buzelor în tăcere, pentru că misterul păstrează divinul care este infinit, veşnic şi inefabil, dar care este şi eficace, puternic, mântuitor. De aceea, noi ne vom interesa acum tocmai de tăcerea lui Dumnezeu, nu atât de cea a omului, importantă şi ea deoarece Qohelet ne aminteşte că „este un timp pentru a vorbi şi un timp pentru tăcea” (3,7). Tăcerea divină – foarte diferită de aceea a idolilor care este mutism pentru că sunt obiecte inerte („sunt ca o sperietoare într-un ogor de castraveţi: nu ştiu să vorbească”, va ironiza Ieremia) – are două feţe, una de revelaţie şi de har, cealaltă de judecată şi de mânie.

Cea mai fascinantă reprezentare a tăcerii „albe” divine – sinteză a oricărei revelaţii exact cum se întâmplă cu această culoare care reuneşte în sine toată gama cromatică (nu degeaba este culoarea locului divin în Apocalips) – este în cele trei cuvinte ebraice care descriu epifania Domnului în faţa profetului fugar şi descurajat, Ilie, ajuns pe vârful muntelui Horeb-Sinai: qôl demamah daqqah, un „glas de tăcere subtilă” (1Re 19,12). Profetul „înfocat” (el era „ca focul şi cuvântul său ardea ca o făclie”, se citeşte în Sir 48,1) îl aşteptase pe Dumnezeu în celelalte semne teofanice de la Sinai, răsunătoare şi zgomotoase: „vântul tare şi puternic”, cutremurul, fulgerul. Însă Domnul nu era acolo, ci în tăcere care era semn nu de absenţă ci de prezenţă eficace, gata să-l repună din nou pe Ilie pe drumul misiunii sale.

Alte versiuni, ca aceea a Conferinţei Episcopale Italiene, optează pentru o traducere fie ea posibilă, chiar dacă este mai puţin legată de textul ebraic aşa cum sună: „glas de briză uşoară” (în această linie şi traducerea antică greacă a Septuagintei). Deci se pune în înşiruirea fenomenelor atmosferice precedente, înlocuind violenţa unei furtuni cu susurul uşor al unei brize. Însă originalul ebraic, confirmat şi de unele texte de la Qumran, ne duce la o tăcere asemănătoare cu aceea care se lărgeşte în cerul din Apocalips la deschiderea celui de-al şaptelea sigiliu, când „s-a făcut tăcere în cer, cam o jumătate de oră” (8,1).

O revelaţie tăcută (exegetul Hermann Gunkel vorbeşte despre o „muzică tăcută”) domină şi Psalmul 19: creaţia transmite mesajul Creatorului său fără sunete auzibile: „Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi firmamentul vesteşte lucrarea mâinilor sale. Ziua încredinţează zilei mesajul, iar noaptea transmite nopţii înţelegerea. Nu e vorbire, nu sunt cuvinte, ale căror glasuri să se poată auzi, şi totuşi vocea lor străbate tot pământul, vestea lor ajunge la marginile lumii” (2-5). Este un fel de Tôrah cosmică tăcută în locul căreia intră apoi Tôrah scrisă, care este cântată în partea a doua a Psalmului.

Este sugestiv comentariul pe care André Neher ni l-a lăsat în lucrarea sa Exilul cuvântului. De la tăcerea biblică la tăcerea din Auschwitz (Marietti 1983): „Dacă Biblia ştie să identifice infinitul cosmic cu tăcerea, ştie şi că acest infinit nu este decât vălul unui alt Infinit, cel al Creatorului, al cărui Cuvânt străbate prin imensitate pentru a ajunge la om, dar a cărei Fiinţă intimă nu se poate identifica şi ea decât cu tăcerea”.

Să continuăm, însă, cercetarea noastră despre tăcerea pozitivă divină pătrunzând şi în Noul Testament cu figura lui Cristos.

Să ne gândim la momentele de singurătate pe care Isus le caută în mod repetat, îndepărtându-se de mulţime pentru a-l întâlni pe Tatăl în rugăciune (un exemplu pentru toate în Mc 1,35). Dar mi se par semnificative în acest sens şi pozitive în rezultatul lor şi tăcerile pe care Cristos le impune semnelor răului, generând astfel mântuirea: diavolilor (Mc 1,25), furtunii, emblemă a haosului (Mc 4,39), adversarilor care vor să-l facă să cadă (Mt 22,34), chiar discipolilor care nu înţeleg semnificaţia suferinţei sale şi a gloriei sale (Mc 8,30; 9,9), bolnavilor vindecaţi pentru ca să nu se înşele cu privire la valoarea minunilor (Mc 1,44).

Alteori tăcerea lui Isus se revelează în realitate ca o lecţie sau un avertisment sau o evaluare cu privire la interlocutorul său: în faţa femeii adultere şi a acuzatorilor săi (In 8,6.8), în faţa Sinedriului care îl interoghează (Mc 14,60-61), a lui Pilat (Mc 15,4-5), a lui Irod (Lc 23,9). Când intră pe cărarea întunecată a pătimirii tăcerea sa este una elocventă, care se modelează după aceea a Slujitorului suferind cântat de Isaia: „Chinuit fiind, s-a umilit şi nu şi-a deschis gura: era (…) ca o oaie fără de glas în faţa celor care o tund şi nu şi-a deschis gura” (53,7). Aşadar există o tăcere sacrificală care devine principiu de mântuire pentru omenirea păcătoasă.

Toate acestea fac parte dintr-un plan divin misterios care este revelat, adică un mesaj tăcut care este dezvăluit, şi tocmai sfântul Paul leagă de tema tăcerii acest plan mântuitor pe care el îl numeşte întocmai „mister”, a cărui valoare etimologică am ilustrat-o deja mai sus. Apostolul, în „doxologia” (imn de glorie) care pecetluieşte Scrisoarea către Romani, cântă „descoperirea misterului care a fost ascuns [se foloseşte verbul grec sigao, prezent de zece ori în Noul Testament] din timpuri veşnice, dar care a fost descoperit acum prin scrierile profetice, după porunca Dumnezeului celui veşnic, spre ascultarea credinţei, mister care a fost făcut cunoscut tuturor naţiunilor păgâne” (16,25). Până aici tăcerea luminoasă a lui Dumnezeu.

Dar există şi o tăcere a sa care generează frică şi amărăciune. Credinciosul simte aproape ca un coşmar acel mutism care are tonul absenţei şi al indiferenţei şi chiar al abandonării. Pentru aceasta, cel care se roagă în Psaltire îi strigă adesea lui Dumnezeu: „Tu ai văzut, Doamne. Nu sta în tăcere! doamne, nu te îndepărta de mine! (…) Nu fi surd la lacrimile mele! (…) Către tine strig, Doamne, Dumnezeul meu, să nu rămâi tăcut în faţa mea, căci de vei tăcea faţă de mine, voi asemenea cu cei care coboară în groapă” (Ps 35,22; 39,13; 28,1). Acel „de ce?”, acel „până când?” care este lansat adesea spre înălţimi de către cei care se roagă suferinzi ar vrea să-l zdruncine pe acest Dumnezeu mut, ba chiar adormit (44,24).

Istoria fără cuvântul lui Dumnezeu sau fără cel al profeţilor săi devine incomprehensibilă şi insuportabilă, dar însăşi credinţa cade într-o dramă: inacţiunea divină devine un argument al celor care îl neagă pe Dumnezeu care pot să repete ironia sarcastică evocată de autorul Psalmului 42, „Unde este Dumnezeul tău?”. Însă alteori tăcerea lui Dumnezeu este semnul explicit al judecăţii sale asupra păcatului poporului: „vor striga la Domnul, dar el nu va răspunde, îşi va ascunde faţa de la ei, pentru că au săvârşit fapte nelegiuite”, ameninţă profetul Mihea (3,4).

Emblematic în această privinţă este unul din multele fapte simbolice pe care le săvârşeşte Ezechiel. De fapt, Domnul îi vesteşte: „Voi face să se lipească limba ta de cerul gurii şi vei rămâne mut; astfel nu vei mai fi pentru ei unui care îi ceartă, pentru că sunt un neam de răzvrătiţi” (3,26). Mesajul este clar: profetul întrupează alegerea divină de a nu mai avertiza poporul său, lăsându-l cufundat în răul său până se va îneca. Încă o dată tăcerea Domnului – întrupată în profetul mut, glas stins al lui Dumnezeu – este semn de judecată. Atunci când gura lui Ezechiel va lansa iarăşi sunete (24,27; 33,22), va fi indiciu al întoarcerii milostivirii divine, a iertării şi a convertirii lui Israel.

În Noul Testament reprezentarea negativă cea mai înaltă şi dramatică a tăcerii divine este pe crucea lui Cristos, când el experimentează abandonarea Tatălui prin tăcerea sa: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15,34). Şi totuşi acel gol, care îl face pe Cristos cu adevărat şi pe deplin fratele nostru nu numai în durere şi în moarte, ci şi în absenţa lui Dumnezeu, nu va ajunge în depărtarea definitivă şi în singurătate. De fapt, sunt aproape zorile Paştelui când Tatăl va răspunde în mod eficace la invocaţia Fiului prin intermediul învierii.

Comenta Heinrich Schlier (1900-1978), vestit teolog şi exeget german: „Chiar în momentul în care Dumnezeu îl face să simtă existenţa fără Dumnezeu, pătimirea, moartea fără Dumnezeu, Isus se adresează lui Dumnezeu cu Psalmul evlavioşilor din vechea Alianţă. Nu strigă în gol, ci Lui, către El! Se adresează lui Dumnezeu, fără Dumnezeu! Depune la picioarele Dumnezeului care l-a părăsit şi angoasa morţii fără Dumnezeu. Tocmai prin această experienţă Isus la sfârşit devine pentru toţi învingătorul morţii părăsiţi de Dumnezeu, învingătorul morţii fără Dumnezeu!”.

 Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

(După L’Osservatore Romano, 3 februarie 2012)