Publicăm în continuare un articol semnat de Paolo Pegoraro apărut în revista „Jesus” (08/2010)

* * *

Papa Benedict al XVI-lea va celebra beatificarea lui John Henry Newman la încheierea vizitei sale istorice în Regatul Unit. De fapt, va fi vorba de prima vizită de stat a unui Pontif pe tărâm britanic – cea a lui Ioan Paul al II-lea în anul 1982 a fost o vizită pastorală – şi va culmina cu întâlnirea cu regina Elisabeta a II-la şi cu Primatul Comunităţii anglicane, Rowan Williams. „Arhiepiscopul de Canterbury – comentează reprezentantul său la Sfântul Scaun, reverendul David Richardson – o vede ca o oportunitate pentru a cimenta legăturile dintre Sfântul Scaun şi Regatul Unit şi chiar între Biserica catolică romană şi alte biserici creştini din Scoţia, din Anglia şi din Ţara Galilor”. Admiratorii lui Newman sunt mulţi şi nu numai printre catolici. Contribuţia lui la reînnoirea Bisericii din Anglia prin Mişcarea de la Oxford este încă vie. „Newman – explică reverendul Richardson – a plăsmuit profund viitoarea evoluţie a teologiei anglicane. În primul rând, amintindu-ne de natura divină a Bisericii. Apoi înrădăcinând şi întemeind din nou slujirea în succesiunea apostolică. În sfârşit trezind, împreună cu Pusey, o renaştere durabilă a teologiei patristice în anglicanism”. Printre admiratorii săi de cursă lungă este şi Benedict al XVI-lea care, fiind cardinal, a reevocat propria întâlnire personală cu opera lui Newman cu ocazia centenarului morţii sale (28 aprilie 1990). Concluzia – surprinzătoare, recitită la douăzeci de ani distanţă – atinge un punct foarte îndrăgit de Ratzinger teolog şi păstor: „Semnul caracteristic al marelui învăţător în Biserică mi se pare că este acela că el nu învaţă numai cu gândirea sa şi discursurile sale, ci şi cu viaţa sa, pentru că în el gândirea şi viaţa se întrepătrund şi se determină reciproc. Dacă acest lucru este adevărat, atunci cu adevărat Newman aparţine marilor învăţători ai Bisericii, pentru că el în acelaşi timp atinge inima noastră şi luminează gândirea noastră”. De fapt, aceasta este cheia de boltă a figurii lui Newman: o continuă osmoză între gândire şi viaţă. Exact cum convertirea lui la catolicism, formată prin studiu şi fidelitate faţă de conştiinţă, a însemnat înainte de toate o convertire niciodată încheiată a intelectului.

John Henry Newman s-a născut la 21 februarie 1801 într-o familie anglicană, însă „fervoarea sa evanghelică” s-a aprins abia pe la vârsta de cincisprezece ani când, în timpul primei din multele boli, a citit câteva cărţi calviniste. Caracterul lui era rezervat dar foarte prietenos, scrupulos până la perfecţionism şi nelipsit de ambiţie. Caracteristici care transpar, în mod paradoxal, atunci când tânărul Newman obţine „doctoratul” cu minimul de note: excesul de studiu şi aşteptările prea înalte îl epuizaseră. Un accident de parcurs care va ajunge cu închiderea drumului spre studiile legale, făcându-l să întreprindă cariera ecleziastică: diacon anglican în 1824, va fi hirotonit preot anul următor. Între timp Newman devenise şi fellow la Oriel College, cel mai prestigios de la Oxford, unde a fost fascinat de raţionalismul lui Richard Whately, viitor arhiepiscop anglican de Dublin, care l-a ajutat să dezvolte propria abilitate retorică. Însă prietenia cu Richard Hurrell Froude, Edward Pusey şi John Keble, precum şi moartea surorii mai mici Mary şi alte două boli grave, l-au convinse despre limitele unei perspective subiectiviste centrată numai pe excelenţa intelectuală. Chiar după ultima boală, care l-a lovit în timpul unei călătorii în Sicilia, Newman a simţit că a primit o misiune personală, necunoscută dar inderogabilă. „Nu-ţi cer să văd – a scris el în Jurnal –, nu-ţi cer să ştiu, îţi cer pur şi simplu să fiu pus la treabă”. Astfel a început activitatea sa în Mişcarea de la Oxford, care respingea ingerinţele guvernului britanic în viaţa eclezială şi reevalua continuitatea istorică dintre catolicism şi anglicanism. Conform lui Newman, care prin scrieri şi predici a fost mult timp principalul exponent al mişcării, Biserica din Anglia reprezenta o „cale de mijloc” între excesele catolicismului roman şi erorile protestantismului. Însă îndreptându-se spre patristică pentru a înţelege ceea ce Biserica a învăţat semper et ubique, tânărul preot a intrat într-o profundă criză de conştiinţă. Studiind criza ariană din secolul al IV-lea şi-a dat seama că ipoteza unei căi intermediare nu era o soluţie, ci o eroare veche. Aşadar, unde se găseşte adevărata Biserică? Newman a aprofundat cercetările timp de alţi patru ani. Totuşi înainte de a încheia studiul său asupra originilor creştinismului (Dezvoltarea doctrinei creştine, 1845) a decis: conştiinţa îi impunea să se unească din nou cu Biserica Romei. „Părinţii m-au făcut catolic – va reafirma după aceea, când s-a strecurat o iminentă întoarcere a sa la anglicanism – şi eu nu intenţionez să arunc la pământ scara pe care am urcat în Biserică”. În noaptea dintre 8 şi 9 octombrie 1845, pasionistul Domenico Barberi – beatificat apoi de papa Paul al VI-lea – a ajuns la Littlemore, localitatea unde Newman se retrăsese ca vicar al bisericii Universităţii, şi a ascultat lunga sa mărturisire. În anii care au urmat au fost foarte numeroşi – se vorbeşte de o mie – membrii ai Bisericii anglicane care l-au imitat pe viitorul cardinal.

Hirotonit preot catolic la Roma, Newman a intrat în Ordinul oratorienilor sfântului Filip Neri, care avea să-i amintească de college-urile de la Oxford. S-a întors în Anglia fără a-şi imagina calvarul de dispreţ şi suspiciune care-l aştepta. În recentul volum John Henry Newman. O biografie spirituală (Lindau 2010), Roderick Strange – rector al Colegiului Pontifical Beda din Roma – subliniază în mod oportun o caracteristică a sfinţeniei sale: fidelitatea în pofida numeroaselor înfrângeri şi dezamăgiri. În anul 1851 Newman a fost implicat în procesul împotriva lui Giacinto Achilli, un fost dominican care combătea catolicismul din partea evanghelică. Newman s-a făcut glas al cardinalului Nicholas Wiseman, prezentând împotriva lui Achilli câteva acuze de molestare documentate cu ani în urmă. Însă pentru că Wiseman pierduse dosarul cu probe, Newman a fost citat pentru defăimare şi a întâlnit reproşul public. În acelaşi an episcopii irlandezi l-au contactat pentru ca să devină rector al unei noi universităţi catolice în Irlanda; însă, în anul 1858, Newman şi-a dat demisia din cauza divergenţelor de viziuni şi s-a întors la Oratoriul din Birmingham. Cu un an înainte episcopii englezi îi încredinţaseră misiunea de a superviza noua traducere a Bibliei. Newman s-a dedicat acestei misiuni îndelung cu dârzenie proverbială, însă proiectul a fost anulat. În anul 1859 i-a fost încredinţată conducerea revistei catolice „The Rambler”. A produs un singur număr, pentru că articolul său despre rolul laicilor în Biserică (On Consulting the Faithful in Matters of Doctrine) a fost criticat de Roma. Suspiciunile care n-au dispărut niciodată cu privire la convertirea sa s-au reaprins. Newman s-a oferit să clarifice propriul punct de vedere şi i-au fost trimise, prin intermediul cardinalului Wiseman, o serie de întrebări care, totuşi, nu i-au fost predate niciodată. Şi în timp ce Newman considera rezolvată problema, la Roma creştea discreditarea faţă de el. Abia după opt ani, când confratele şi prietenul Ambrose St John a mers în vizită la Vatican, incidentul a fost clarificat. Nu este greu de imaginat că moralul lui Newman era la pământ. Astfel, atunci când un articol l-a acuzat de „dezinteres faţă de adevăr”, el a simţit datoria de a scrie o vibrantă istorie a opiniilor sale religioase. Şi Apologia pro sua vita (1865) a reuşit în intenţia pe care a avut-o el: i-a restabilit stima şi autoritatea şi i-a recâştigat douăzeci de ani de prietenii pierdute din partea anglicană. Însă o ultimă încercare îl aştepta. I-a fost încredinţată misiunea de a întemeia o misiune oratoriană la Oxford, lucru pe care unii catolici – inclusiv arhiepiscopul de Westminster, cardinalul Henry Manning – nu-l vedeau cu ochi buni. A fost stabilit în secret ca, la întemeierea oratoriului, Newman să nu poată merge să trăiască acolo. Şi el, în tăcere, cum era obiceiul său, s-a retras.

Gândirea şi viaţa: în acest binom se află multe caracteristici ale lui Newman. Atenţia sa faţă de o formare globală a studenţilor, de exemplu, aşa cum se citeşte în Ideea de universitate: educaţia trebuie să fie o „introducere la realitatea totală”, intuiţie preluată apoi de părintele Giussani. Gândire şi viaţă. Newman nu a fost un cercetător arid. A scris naraţiune (Callista, 1855), a compus poezie (Visul lui Gerontius, 1865), şi operele lui a influenţat profund asupra autorilor cum ar fi Hilaire Belloc, Gilbert K. Chesterton, până la J.R.R. Tolkien şi Bruce Marshall. Şi din această cauză, în recenta audienţă acordată episcopilor din Anglia şi Ţara Galilor, papa Benedict al XVI-lea l-a arătat ca model: „Mari scriitori şi comunicatori ei staturii sale şi ai integrităţii sale sunt necesari în Biserică astăzi şi sper ca devoţiunea faţă de el va inspira pe mulţi să-i meargă pe urme”. Gândire şi viaţă, încă o dată. În vestita lui Gramatica asentimentului (1870) Newman a amintit că credinţa este un act personal care nu se epuizează numai în înţelegerea raţională, pentru că este mai ales ascultare faţă de conştiinţa dreaptă. A reafirmat de mai multe ori că, prin intermediul predicilor sale, nu dorea să cucerească raţionamentul persoanelor fără ca să le atingă şi inima, deschizând un spaţiu pentru har. „Stabilesc ca şi canon fundamental – va spune el – că o predică pentru a fi eficace trebuie să fie imperfectă”. Atunci când papa Leon al XIII-lea l-a creat cardinal, la 15 mai 1879, Newman a ales în mod sugestiv ca moto al său Cor ad cor loquitur, „inima vorbeşte inimii”. Chiar puţin înainte de a primi purpura de cardinal au existat faţă de el obstrucţionisme şi neînţelegeri, însă pălăria de cardinal a împrăştiat în sfârşit umbrele care prea mult timp întunecaseră figura lui. Newman a trăit alţi unsprezece ani; a murit în patul său la 11 august 1890. Ex umbris et imaginibus in veritatem, este scris în epitaful compus de el însuşi: de la umbre şi de la imagini – în sfârşit – la adevăr.

(După Zenit, 7 septembrie 2010)

traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu