Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi aş vrea să vorbesc despre rugăciunea lui Isus în Ghetsemani, în Grădina Măslinilor. Scenariul naraţiunii evanghelice a acestei rugăciuni este deosebit de semnificativ. Isus se îndreaptă spre Muntele Măslinilor, după Ultima Cină, în timp ce se roagă împreună cu discipolii săi. Relatează Evanghelistul Marcu: „După ce au cântat imnul, au plecat spre Muntele Măslinilor” (14,26). Probabil se face aluzie la cântarea câtorva Psalmi hallel cu care se mulţumeşte lui Dumnezeu pentru eliberarea poporului din sclavie şi se cere ajutorul său pentru dificultăţile şi ameninţările mereu noi din prezent. Parcursul până la Ghetsemani este presărat de expresii ale lui Isus care fac să se simtă ameninţător destinul său de moarte şi anunţă risipirea iminentă a discipolilor.

Ajunşi în poiană pe Muntele Măslinilor, şi în noaptea aceea Isus se pregăteşte pentru rugăciunea personală. Însă de data aceasta se întâmplă ceva nou: pare că nu vrea să rămână singur. De multe ori Isus se retrăgea deoparte de mulţime şi chiar de discipoli, stând „în locuri pustii” (cf. Mc 1,35) sau urcând „pe munte”, spune sfântul Marcu (cf. Mc 6,46). În schimb, în Ghetsemani el îi invită pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan să fie mai aproape de el. Sunt discipolii pe care i-a chemat să fie cu El pe muntele Schimbării la Faţă (cf. Mc 9,2-13). Această apropiere a celor trei în timpul rugăciunii din Ghetsemani este semnificativă. Şi în noaptea aceea Isus se va ruga Tatălui „singur”, pentru că raportul său cu El este complet unic şi singular: este raportul Fiului Unic Născut. Ba chiar s-ar spune că mai ales în noaptea aceea nimeni nu poate cu adevărat să se apropie de Fiul, care se prezintă la Tatăl în identitatea sa absolut unică, exclusivă. Însă Isus, deşi ajunge „singur” în locul în care se va opri pentru ca să se roage, vrea ca măcar trei discipoli să nu rămână nu depărtaţi, în relaţie mai strânsă cu El. Este vorba de o apropiere spaţială, o cerere de solidaritate în momentul în care simte că se apropie moartea, dar este mai ales o apropiere în rugăciune, pentru a exprima, într-un fel, sintonia cu El, în momentul în care urmează să împlinească până la capăt voinţa Tatălui, şi este o invitaţie adresată fiecărui discipol de a-l urma pe drumul Crucii. Evanghelistul Marcu relatează: „I-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi a început a se înfiora şi a se nelinişti şi le-a spus: "Sufletul meu este trist de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi!"” (14,33-34).

În cuvântul pe care îl adresează celor trei Isus, încă o dată, se exprimă cu limbajul din Psalmi: „Sufletul meu este trist”, o expresie din Psalmul 43 (cf. Ps 43,5). Apoi, determinarea dură „de moarte” aminteşte de o situaţie trăită de mulţi dintre trimişii lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi exprimată în rugăciunea lor. De fapt, de multe ori a urma misiunea încredinţată lor înseamnă a găsi ostilitate, refuz, persecuţie. Moise simte în mod dramatic încercarea pe care o îndură în timp ce conduce poporul în deşert şi îi spune lui Dumnezeu: „Eu singur nu pot să port tot poporul acesta, căci este prea greu pentru mine. Dacă faci aşa cu mine, mai bine omoară-mă, te rog, dacă am aflat har în ochii tăi, decât să-mi văd nenorocirea!” (Num 11,14-15). Şi pentru profetul Ilie nu este uşor să ducă mai departe slujirea lui Dumnezeu şi a poporului său. În Prima Carte a Regilor se relatează: „El a înaintat în deşert cale de o zi; s-a aşezat sub un ienupăr şi îşi cerea moartea, zicând: "Îmi ajunge, Doamne, ia-mi viaţa, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei!"” (19,4).

Cuvintele lui Isus adresate celor trei discipoli pe care îi vrea aproape în timpul rugăciunii din Ghetsemani revelează cum El simte frică şi nelinişte în „Ora” aceea, experimentează ultima singurătate profundă chiar în timp ce planul lui Dumnezeu se realizează. Şi în această frică şi nelinişte a lui Isus este recapitulată toată oroarea omului în faţa propriei morţi, certitudinea inevitabilităţii sale şi percepţia poverii răului care apasă asupra vieţii noastre.

După invitaţia de a rămâne şi de a veghea în rugăciune adresată celor trei, Isus „singur” se adresează Tatălui. Evanghelistul Marcu relatează că El „mergând puţin mai în faţă, a căzut la pământ şi se ruga ca să treacă de la el ceasul acela” (14,35). Isus cade cu faţa la pământ: este o poziţie a rugăciunii care exprimă ascultarea faţă de voinţa Tatălui, abandonarea sa în El cu încredere deplină. Este un gest care se repetă la începutul Celebrării Pătimirii, în Vinerea Sfântă, precum şi la profesiunea monastică şi la Hirotonirile diaconale, prezbiterale şi episcopale, pentru a exprima, în rugăciune, şi în mod corporal, încredinţarea completă lui Dumnezeu, încrederea în El. Apoi Isus îi cere Tatălui ca, dacă este posibil, să treacă de la el ceasul acesta. Nu este numai frica şi neliniştea omului în faţa morţii, ci este tulburarea Fiului lui Dumnezeu care vede masa teribilă a răului pe care va trebui să-l ia asupra Sa pentru a-l depăşi, pentru a-l priva de putere.

Dragi prieteni, şi noi, în rugăciune, trebuie să fim capabili să ducem în faţa lui Dumnezeu ostenelile noastre, suferinţa anumitor situaţii, a anumitor zile, angajarea zilnică de a-l urma, de a fi creştini şi chiar povara răului pe care îl vedem în noi şi în jurul nostru, pentru ca El să ne dea speranţă, să ne facă să simţim apropierea sa, să ne dăruiască un pic de lumină pe drumul vieţii.

Isus continuă rugăciunea sa: „Abba, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine potirul acesta, însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu” (Mc 14,36). În această invocaţie există trei treceri revelatoare. La început avem dublarea termenului cu care Isus se adresează lui Dumnezeu: „Abba, Tată!” (Mc 14,36a). Ştim bine că termenul aramaic Abba este acela care era folosit de către copil pentru a se adresa tatălui, deci exprimă raportul lui Isus cu Dumnezeu Tatăl, un raport de tandreţe, de abandonare. În partea centrală a invocaţiei este al doilea element: conştiinţa atotputerniciei Tatălui – „pentru tine totul este posibil” – care introduce o cerere în care, încă o dată, apare drama voinţei umane a lui Isus în faţa morţii şi a răului: „îndepărtează de la mine potirul acesta”. Dar există a treia expresie a rugăciunii lui Isus şi este cea decisivă, în care voinţa umană aderă pe deplin la voinţa divină. De fapt, Isus conclude spunând cu forţă: „însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu” (Mc 14,36c). În unitatea persoanei divine a Fiului voinţa umană îşi are realizarea sa deplină în abandonarea totală  a Eului lui Tu al Tatălui, numit Abba. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că din momentul creării bărbatului şi a femeii, voinţa umană este orientată spre cea divină şi tocmai în acel „da” spus lui Dumnezeu voinţa umană este pe deplin liberă şi îşi are realizarea sa. Din păcate, din cauza păcatului, acest „da” spus lui Dumnezeu s-a transformat în opoziţie: Adam şi Eva au crezut că „nu”-ul spus lui Dumnezeu ar fi culmea libertăţii, faptul de a fi pe deplin ei înşişi. Isus pe Muntele Măslinilor readuce voinţa umană la acel „da” deplin spus lui Dumnezeu; în El voinţa naturală este pe deplin integrată în orientarea pe care i-o dă Persoana Divină. Isus trăieşte existenţa sa conform centrului Persoanei sale: faptul că este Fiul lui Dumnezeu. Voinţa sa umană este atrasă în acel Eu al Fiului, care se abandonează total Tatălui. Astfel Isus ne spune că numai în conformarea propriei voinţe cu voinţa divină fiinţa umană ajunge la adevărata sa înălţime, devine „divină”; numai ieşind din sine, numai în „da”-ul spus lui Dumnezeu se realizează dorinţa lui Adam, a noastră a tuturor, aceea de a fi complet liberi. Este ceea ce Isus împlineşte în Ghetsemani: transferând voinţa umană în voinţa divină se naşte omul adevărat şi noi suntem răscumpăraţi.

Compendiul Catehismului Bisericii Catolice învaţă în mod sintetic: „Rugăciunea lui Isus în timpul agoniei în Grădina Ghetsemani şi ultimele sale cuvinte de pe cruce revelează profunzimea rugăciunii sale filiale: Isus duce la împlinire planul de iubire al Tatălui şi ia asupra sa toate neliniştile omenirii, toate cererile şi mijlocirile din istoria mântuirii. El le prezintă Tatălui care le primeşte şi le ascultă, dincolo de orice speranţă, înviindu-l din morţi” (nr. 543). Cu adevărat „în nici o altă parte a Sfintei Scripturi nu privim aşa de profund în misterul interior al lui Isus ca în rugăciunea de pe Muntele Măslinilor” (Gesù di Nazaret II, 177).

Iubiţi fraţi şi surori, în fiecare zi în rugăciunea Tatăl nostru noi îi cerem Domnului: „facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ” (Mt 6,10). Adică recunoaştem că există o voinţă a lui Dumnezeu cu noi şi pentru noi, o voinţă a lui Dumnezeu cu privire la viaţa noastră, care trebuie să devină în fiecare zi mai mult referinţa voinţei noastre şi a fiinţei noastre; apoi recunoaştem că în „cer” se face voinţa lui Dumnezeu şi că „pământul” devine „cer”, loc al prezenţei iubirii, bunătăţii, adevărului, frumuseţii divine, numai dacă pe el este făcută voinţa lui Dumnezeu. În rugăciunea lui Isus adresată Tatălui, în acea noapte teribilă şi minunată din Ghetsemani, „pământul” a devenit „cer”; „pământul” voinţei sale umane, zguduit de frică şi de nelinişte, a fost asumat de voinţa sa divină, aşa încât voinţa lui Dumnezeu s-a împlinit pe pământ. Şi acest lucru este important şi în rugăciunea noastră: trebuie să învăţăm să ne încredinţăm mai mult Providenţei divine, să-i cerem lui Dumnezeu forţa de a ieşi din noi înşine pentru a-i reînnoi „da”-ul nostru, pentru a-i repeta „facă-se voia ta”, pentru a conforma voinţa noastră cu a sa. Este o rugăciune pe care trebuie să o facem zilnic, pentru că nu întotdeauna este uşor să ne încredinţăm voinţei lui Dumnezeu, să repetăm „da”-ul lui Isus, „da”-ul Mariei. Relatările evanghelice despre Ghetsemani arată în mod dureros că cei trei discipoli, aleşi de Isus pentru a-i fi aproape, nu au fost capabili să vegheze cu El, să împărtăşească rugăciunea sa, adeziunea sa la Tatăl şi au fost doborâţi de somn. Dragi prieteni, să-i cerem Domnului să fim capabili să veghem cu El în rugăciune, să urmăm voinţa lui Dumnezeu în fiecare zi chiar dacă vorbeşte despre Cruce, să trăim o intimitate tot mai mare cu Domnul, pentru a aduce pe acest „pământ” un pic din „cerul” lui Dumnezeu. Mulţumesc.

Papa Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu