În bazilica „Sfântul Paul din afara zidurilor”, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a prezidat celebrarea Vesperelor din solemnitatea Convertirii Sfântului Paul, la încheierea celei de-a XLV-a Săptămâni de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor cu tema: „Toţi vom fi schimbaţi prin victoria Domnului nostru Isus Cristos” (1Cor 15,51-58). Au luat parte la celebrarea reprezentanţii celorlalte Biserici şi Comunităţi ecleziale prezente la Roma.

Publicăm în continuare textul omiliei pe care Papa a rostit-o în cursul Vesperelor.

* * *

Iubiţi fraţi şi surori,

Cu mare bucurie adresez salutul meu călduros vouă tuturor care v-aţi adunat în această bazilică în Sărbătoarea liturgică a Convertirii Sfântului Paul, pentru a încheia Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, în acest an în care vom celebra a cincizecea aniversare a deschiderii Conciliului al II-lea din Vatican, pe care fericitul Ioan al XXIII-lea l-a anunţat chiar în această bazilică la 25 ianuarie 1959. Tema oferită meditaţiei noastre în Săptămâna de rugăciune pe care astăzi o încheiem este: „Toţi vom fi schimbaţi prin victoria Domnului nostru Isus Cristos” (cf. 1Cor 15,51-58).

Semnificaţia acestei transformări misterioase despre care vorbeşte a doua lectură scurtă din această seară este arătată în mod minunat în activitatea personală a sfântului Paul. După evenimentul extraordinar petrecut pe drumul Damascului, Saul, care se remarca prin zelul cu care persecuta Biserica de la început, a fost transformat într-un neobosit apostol al Evangheliei lui Isus Cristos. În viaţa acestui evanghelizator extraordinar apare clar că această transformare nu este rezultatul unei lungi reflecţii interioare şi nici rodul unui efort personal. Ea este înainte de toate operă a harului lui Dumnezeu care a acţionat după căile sale necunoscute. Pentru aceasta Paul, scriind comunităţii din Corint la câţiva ani după convertirea sa, afirmă, aşa cum am ascultat în primul text de la aceste Vespere: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, iar harul luipentru mine nu a devenit zadarnic” (1Cor 15,10). În afară de asta, privind cu atenţie viaţa sfântului Paul, se înţelege că transformarea pe care el a experimentat-o în existenţa sa nu se limitează la planul etic – convertire de la imoralitate la moralitate – nici la planul intelectual – ca schimbare a propriului mod de a înţelege realitatea –, ci este vorba mai degrabă de o reînnoire radicală a propriei fiinţe, asemănătoare în multe aspecte cu o renaştere. O astfel de transformare îşi are fundamentul său în participarea la misterul Morţii şi Învierii lui Isus Cristos şi se schiţează ca un drum treptat de conformare cu El. În lumina acestei conştiinţe, sfântul Paul, atunci când după aceea va fi chemat să apere legitimitatea vocaţiei sale apostolice şi a Evangheliei vestite de el, va spune: „Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi ceea ce eu trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi s-a dat pentru mine” (Gal 2,20).

Experienţa personală trăită de sfântul Paul îi permite să aştepte cu speranţă întemeiată împlinirea acestui mister de transformare, care îi va interesa pe toţi cei care au crezut în Isus Cristos şi chiar toată omenirea şi întreaga creaţie. În a doua lectură scurtă care a fost proclamată în această seară, sfântul Paul, după ce a dezvoltat o lungă argumentare destinată să întărească în credincioşi speranţa învierii, folosind imaginile tradiţionale din literatura apocaliptică din timpul lui, descrie în puţine rânduri marea zi a judecăţii finale, în care se împlineşte destinul omenirii: „Într-o clipă, într-o clipire de ochi, la sunetul trâmbiţei de apoi… şi morţii vor învia neputreziţi, iar noi vom fi schimbaţi” (1Cor 15,52). În acea zi, toţi cei care cred vor fi făcuţi conformi cu Cristos şi tot ceea ce este coruptibil va fi transformat de gloria sa: „Căci această fiinţă – spune sfântul Paul – supusă putrezirii trebuie să se îmbrace în neputrezire şi această fiinţă muritoare trebuie să se îmbrace în nemurire” (v. 53). Atunci triumful lui Cristos va fi în sfârşit complet, pentru că, ne spune iar sfântul Paul arătând cum vechile profeţii din Scripturi se realizează, moartea va fi învinsă definitiv şi, cu ea, păcatul pe care l-a introdus în lume şi Legea care fixează păcatul fără a da forţa de a-l învinge: „Moartea a fost înghiţită de victorie. / Unde este, moarte, victoria ta? / Unde este, moarte, ghimpele tău? / Ghimpele morţii este păcatul, iar puterea păcatului este Legea” (v. 54-56). Aşadar, sfântul Paul ne spune că orice om, prin botezul în moartea şi învierea lui Cristos, participă la victoria Celui care cel dintâi a învins moartea, începând un drum de transformare care se manifestă încă de acum într-o noutate a vieţii şi care va ajunge la plinătatea sa la sfârşitul timpurilor.

Este foarte semnificativ că textul se încheie cu o mulţumire: „Însă, mulţumire fie lui Dumnezeu care ne dă victoria prin Domnul nostru Isus Cristos” (v. 57). Cântul de victorie asupra morţii se transformă în cânt de recunoştinţă înălţat Învingătorului. Şi noi în această seară, celebrând laudele de seară ale lui Dumnezeu, vrem să unim glasurile noastre, minţile noastre şi inimile noastre la acest imn de mulţumire pentru ceea ce harul divin a realizat în Apostolul neamurilor şi pentru minunatul plan de mântuire pe care Dumnezeu Tatăl îl împlineşte în noi prin intermediul Domnului Isus Cristos. În timp ce înălţăm rugăciunea noastră, suntem încrezători că suntem transformaţi şi noi şi conformaţi după imaginea lui Cristos. Acest lucru este deosebit de adevărat în rugăciunea pentru unitatea creştinilor. De fapt, atunci când implorăm darul unităţii discipolilor lui Cristos, ne însuşim dorinţa exprimată de Isus Cristos în ajunul pătimirii şi morţii sale în rugăciunea adresată Tatălui: „ca toţi să fie una” (In 17,21). Pentru acest motiv, rugăciunea pentru unitatea creştinilor nu este altceva decât participare la realizarea proiectului divin pentru Biserică şi angajarea activă pentru restabilirea unităţii este o obligaţie şi o mare responsabilitate pentru toţi.

Deşi experimentăm în zilele noastre situaţia dureroasă a diviziunii, noi creştinii putem şi trebuie să privim la viitor cu speranţă, deoarece victoria lui Cristos înseamnă depăşirea a tot ceea ce ne reţine de la împărtăşirea plinătăţii de viaţă cu El şi cu alţii. Învierea lui Isus Cristos confirmă că bunătatea lui Dumnezeu învinge răul, iubirea depăşeşte moartea. El ne însoţeşte în lupta împotriva forţei distructive a păcatului care dăunează omenirii şi întregii creaţii a lui Dumnezeu. Prezenţa lui Cristos înviat ne cheamă pe noi toţi creştinii să acţionăm împreună în cauza binelui. Uniţi în Cristos, suntem chemaţi să împărtăşim misiunea sa, care este aceea de a duce speranţa acolo unde domină nedreptatea, ura şi disperarea. Diviziunile noastre fac mai puţin luminoasă mărturia noastră adusă lui Cristos. Ţinta unităţii depline, pe care o aşteptăm în speranţă activă şi pentru care ne rugăm cu încredere, nu este o victorie secundară, ci importantă pentru binele familiei umane.

În cultura dominantă astăzi, ideea de victorie este adesea asociată cu un succes imediat. În schimb, în optica creştină victoria este un lung şi, în ochii noştri ai oamenilor, nu întotdeauna liniar proces de transformare şi de creştere în bine. Ea are loc după timpurile lui Dumnezeu, nu ale noastre, şi cere de la noi profundă credinţă şi perseverenţă răbdătoare. Deşi Împărăţia lui Dumnezeu intră năvalnic în istorie definitiv cu învierea lui Isus, ea încă nu este pe deplin realizată. Victoria finală va avea loc numai cu a doua venire a Domnului, pe care noi o aşteptăm cu speranţă răbdătoare. Şi aşteptarea noastră pentru unitatea vizibilă a Bisericii trebuie să fie răbdătoare şi încrezătoare. Numai în această dispoziţie îşi au semnificaţia lor deplină rugăciunea noastră şi angajarea noastră zilnice pentru unitatea creştinilor. Atitudinea de aşteptare răbdătoare nu înseamnă pasivitate sau resemnare, ci răspuns prompt şi atent la orice posibilitate de comuniune şi fraternitate pe care Domnul ne-o dăruieşte.

În acest climat spiritual, aş vrea să adresez câteva saluturi speciale, în primul rând Cardinalului Monterisi, Arhipreot al acestei bazilici, Abatelui şi Comunităţii călugărilor benedictini care ne găzduiesc. Îl salut pe Cardinalul Koch, Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, şi pe toţi colaboratorii din acest Dicaster. Adresez saluturile mele cordiale şi fraterne Eminenţei Sale Mitropolitul Gennadios, reprezentant al Patriarhiei ecumenice, şi Cucernicului Canonic Richardson, reprezentant personal la Roma al Arhiepiscopului de Canterbury, şi tuturor reprezentanţilor diferitelor Biserici şi Comunităţi ecleziale, veniţi aici în această seară. În afară de asta, îmi face plăcere în mod deosebit să salut câţiva membri ai Grupului de lucru compus din exponenţi din diferite Biserici şi Comunităţi ecleziale prezente în Polonia, care au pregătit materialele ajutătoare pentru Săptămâna de Rugăciune din acest an, cărora vreau să le exprim recunoştinţa mea şi urarea mea de a înainta pe calea reconcilierii şi a colaborării rodnice, precum şi pe membrii din Global Christian Forum care în aceste zile sunt la Roma pentru a reflecta asupra lărgirii participării la mişcarea ecumenică a noilor subiecţi. Şi salut şi grupul de studenţi de la Institutul Ecumenic din Bossey al Consiliului Ecumenic al Bisericilor.

Mijlocirii sfântului Paul doresc să-i încredinţez pe toţi cei care, cu rugăciunea lor şi angajarea lor, se străduiesc pentru cauza unităţii creştinilor. Chiar dacă uneori se poate avea impresia că drumul spre restabilirea deplină a comuniunii este încă foarte lung şi plin de obstacole, îi invit pe toţi să reînnoiască propria determinare de a urmări, cu generozitate şi curaj, unitatea care este voinţă a lui Dumnezeu, urmând exemplul sfântului Paul, care în faţa dificultăţilor de orice tip a păstrat mereu fermă încrederea în Dumnezeu care duce la împlinire opera sa. De altfel, în acest drum, nu lipsesc semnele pozitive ale unei fraternităţi regăsite şi ale unui  simţ de responsabilitate împărtăşit în faţa marilor probleme care chinuiesc lumea noastră. Toate acestea sunt motiv de bucurie şi de mare speranţă şi trebuie să ne încurajeze să continuăm angajarea noastră pentru a ajunge toţi împreună la ţinta finală, ştiind că truda noastră nu este zadarnică în Domnul (cf. 1Cor 15,58). Amin.

Papa Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu