Sfânta Hildegarda de Bingen

Iubiţi fraţi şi surori,

În anul 1988, cu ocazia Anului Marian, venerabilul Ioan Paul al II-lea a scris o Scrisoarea Apostolică intitulată Mulieris dignitatem, tratând despre rolul preţios pe care femeile l-au desfăşurat şi-l desfăşoară în viaţa Bisericii. „Biserica – se citeşte în document – mulţumeşte pentru toate manifestările geniului feminin apărute în decursul istoriei, în mijlocul tuturor popoarelor şi al tuturor naţiunilor; mulţumeşte pentru toate carismele pe care Duhul Sfânt le dăruieşte femeilor în istoria poporului lui Dumnezeu, pentru toate victoriile pe care ea le datorează credinţei, speranţei şi carităţii lor; mulţumeşte pentru toate roadele de sfinţenie feminină” (nr. 31).

Şi în acele secole ale istoriei pe care noi în mod obişnuit le numim Evul Mediu, diferite figuri feminine se remarcă prin sfinţenia vieţii şi bogăţia învăţăturii. Astăzi aş vrea să încep să vă prezint una din ele: sfânta Hildegarda de Binden, care a trăit în Germania în secolul al XII-lea. S-a născut în 1908 în Renania, probabil la Bermersheim, lângă Alzey, şi a murit în 1179, la vârsta de 81 de ani, în pofida fragilităţii permanente a sănătăţii sale. Hildegarda aparţine unei familii nobile şi numeroase şi, încă de la naştere, a fost dăruită de părinţii ei în slujba lui Dumnezeu. La opt ani a fost oferită pentru starea călugărească (după Regula sfântului Benedict, cap. 59), şi, pentru a primi o formare umană şi creştină adecvată, a fost încredinţată îngrijirii văduvei consacrate Uda de Göllheim şi apoi a lui Iudita de Spanheim, care se retrăsese în clauzură la mănăstirea benedictină „Sfântul Disibod”. S-a format o mică mănăstire feminină de clauzură, care urma Regula sfântului Benedict. Hildegarda a primit vălul de la episcopul Otto de Bamberg şi, în 1136, la moartea maicii Iudita, devenită maestră (stareţă) a comunităţii, surorile au chemat-o ca să-i urmeze maicii Iudita. A desfăşurat această misiune folosind capacităţile sale de femeie cultă, înaltă din punct de vedere spiritual şi capabilă să înfrunte cu competenţă aspectele de organizare a vieţii de clauzură. Câţiva ani după aceea, şi din cauza numărului crescând de tinere femei care băteau la porţile mănăstirii, Hildegarda s-a separat de mănăstirea impunătoare masculină „Sfântul Disibor” cu comunitatea la Bingen, având ca patron pe „Sfântul Rupert”, unde a petrecut restul vieţii. Stilul cu care exercita slujirea autorităţii este exemplar pentru orice comunitate călugărească: ea trezea o sfânta emulaţie în practicarea binelui, aşa încât, cum reiese din mărturiile timpului, maica şi fiicele se întreceau în a se stima şi în a se sluji reciproc.

Deja în anii în care era maestră a mănăstirii „Sfântul Disibodo”, Hildegarda începuse să dicteze viziunile mistice, pe care le primea de mult timp, consilierului său spiritual, călugărul Volmar, şi secretarea sale, o soră pe care o îndrăgea foarte mult, Richardis de Strade. Aşa cum se întâmplă mereu în viaţa adevăraţilor mistici, şi Hildegarda a voit să se supună autorităţii persoanelor înţelepte pentru a discerne originea viziunilor sale, temându-se că ele erau rod al iluziilor şi că nu veneau de la Dumnezeu. De aceea s-a adresat persoanei care în timpurile sale se bucura de cea mai mare stimă în Biserică: sfântul Bernard de Clairvaux, despre care am vorbit deja în câteva cateheze. Acesta a liniştit-o şi a încurajat-o pe Hildegarda. Însă în anul 1147 ea a primit o altă aprobare foarte importantă. Papa Eugen al III-lea, care prezida un sinod la Trier, a citit un text dictat de Hildegarda, prezentat lui de arhiepiscopul Heinrich de Mainz. Papa a autorizat-o pe mistică să scrie viziunile sale şi să vorbească în public. Din acel moment prestigiul spiritual al Hildegardei a crescut tot mai mult, aşa încât contemporanii i-au atribuit titlul de „profetesă teutonică”. Dragi prieteni, acesta este sigiliul unei experienţe autentice a Duhului Sfânt, izvorul oricărei carisme: persoana depozitară de daruri supranaturale nu se mândreşte niciodată cu ele, nu le arată în mod ostentativ şi, mai ales, arată ascultare totală faţă de autoritatea eclezială. De fapt, orice dar împărţit de Duhul Sfânt este destinat spre edificarea Bisericii, iar Biserica, prin Păstorii ei, îi recunoaşte autenticitatea.

Voi mai vorbi o dată miercurea viitoare despre această mare femeie „profetesă”, care vorbeşte cu mare actualitate şi astăzi nouă, cu capacitatea ei curajoasă de a discerne semnele timpurilor, cu iubirea ei faţă de creaţie, medicina ei, poezia ei, care astăzi este reconstruită, iubirea ei faţă de Cristos şi faţă de Biserica sa, suferindă şi în acel timp, rănită şi în acel timp de păcatele preoţilor şi laicilor, şi cu atât mai iubită ca trup al lui Cristos. Aşa ne vorbeşte sfânta Hildegarda; vom vorbi iarăşi despre ea miercurea viitoare. Mulţumesc pentru atenţia voastră.

* * *

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi aş vrea să reiau şi să continui reflecţia despre sfânta Hildegarda de Bingen, importantă figură feminină din Evul Mediu, care s-a remarcat prin înţelepciune spirituală şi sfinţenie a vieţii. Viziunile mistice ale lui Hildegarda se aseamănă cu acelea ale profeţilor din Vechiul Testament: exprimându-se prin categoriile culturale şi religioase din timpul ei, interpreta în lumina lui Dumnezeu Sfintele Scripturi aplicându-le la diferitele circumstanţe ale vieţii. Astfel, toţi cei care o ascultau se simţeau îndemnaţi să practice un stil de existenţă creştină coerent şi angajat. Într-o scrisoare adresată sfântului Bernard, mistica renană mărturiseşte: „Viziunea cuprinde toată fiinţa mea: nu văd cu ochii trupului, ci îmi apare în spiritul misterelor… Cunosc semnificaţia profundă a ceea ce este expus în Psaltire, în Evanghelii şi în alte cărţi, care-mi sunt arătate în viziune. Aceasta arde ca o flacără în pieptul meu şi în sufletul meu şi mă învaţă să înţeleg profund textul” (Epistolarium pars prima I-XC: CCCM 91).

Viziunile mistice ale lui Hildegarda sunt bogate în conţinuturi teologice. Fac referinţă la evenimentele principale ale istoriei mântuirii şi folosesc un limbaj îndeosebi poetic şi simbolic. De exemplu, în opera ei cea mai cunoscută, intitulată Scivias, adică „Cunoaşte căile”, ea rezumă în treizeci şi cinci de viziuni evenimentele din istoria mântuirii, de la crearea lumii până la sfârşitul timpurilor. Cu trăsăturile caracteristice ale sensibilităţii feminine, Hildegarda, chiar în secţiunea centrală a operei sale, dezvoltă tema căsătoriei mistice dintre Dumnezeu şi omenire realizată în Întrupare. Pe lemnul Crucii se săvârşeşte nunta Fiului lui Dumnezeu cu Biserica, mireasa lui, plină de haruri şi făcută capabilă să-i dăruiască lui Dumnezeu noi copii, în iubirea Duhului Sfânt (cf. Visio tertia: PL 197,453c).

Deja din aceste scurte aluzii vedem că şi teologia poate primi o contribuţie specială de la femei, pentru că ele sunt capabile să vorbească despre Dumnezeu şi despre misterele credinţei cu inteligenţa şi sensibilitatea lor deosebită. De aceea le încurajez pe toate cele care desfăşoară această slujire ca s-o îndeplinească cu profund spirit eclezial, alimentând propria reflecţie cu rugăciunea şi privind la marea bogăţie, în parte încă neexplorată, a tradiţiei mistice medievale, mai ales la cea reprezentată de modele luminoase, cum este întocmai Hildegarda de Bingen.

Mistica renană este autoare şi a altor scrieri, dintre care două deosebit de importante deoarece prezintă, ca şi Scivias, viziunile sale mistice: sunt Liber vitae meritorum (Cartea meritelor vieţii) şi Liber divinorum operum (Cartea operelor divine), denumită şi De operatione Dei. În prima este descrisă o unică şi puternică vedere a lui Dumnezeu care dă viaţă cosmosului cu forţa sa şi cu lumina sa. Hildegarda subliniază relaţia profundă dintre om şi Dumnezeu şi ne aminteşte că toată creaţia, al cărei apogeu este omul, primeşte viaţă de la Treime. Scrierea este centrată pe relaţia dintre virtuţi şi vicii, motiv pentru care fiinţa umană trebuie să înfrunte zilnic provocarea viciilor, care o îndepărtează în drumul spre Dumnezeu şi virtuţile, care o favorizează. Invitaţia este de a ne depărta de rău pentru a-l glorifica pe Dumnezeu şi pentru a intra, după o existenţă virtuoasă, în viaţa „în întregime de bucurie”. În a doua lucrare, considerată de mulţi capodoperă a ei, descrie tot creaţia în raportul cu Dumnezeu şi centralitatea omului, manifestând un cristocentrism puternic de factură biblico-patristică. Sfânta, care prezintă cinci viziuni inspirate din Prologul Evangheliei după sfântul Ioan, prezintă cuvintele pe care Fiul le adresează Tatălui: „Toată lucrarea pe care tu ai voit-o şi pe care mi-ai încredinţat-o, eu am dus-o la bun sfârşit, şi iată că eu sunt în tine, şi tu în mine, şi că noi suntem una” (Pars III, Visio X: PL 197,1025a).

În sfârşit, în alte scrieri, Hildegarda manifestă capacitatea multiplă de interese şi vivacitatea culturală a mănăstirilor feminine din Evul Mediu, contrar prejudecăţilor care încă apăsau asupra acelei epoci. Hildegarda s-a ocupat de medicină şi de ştiinţe naturale, precum şi de muzică, fiind înzestrată cu talent artistic. A compus şi imnuri, antifonuri şi cântări, adunate sub titlul Symphonia Harmoniae Caelestium Revelationum (Simfonia armoniei revelaţiilor cereşti), care erau interpretate cu bucurie în mănăstirile sale, răspândind o atmosferă de seninătate, şi care au ajuns şi la noi. Pentru ea, creaţia întreagă este o simfonie a Duhului Sfânt, care este în el însuşi bucurie şi jubilare.

Popularitatea de care era înconjurată Hildegarda făcea multe persoane ca s-o interpeleze. Pentru acest motiv dispunem de multe scrisori ale ei. Ei i se adresau comunităţi monastice masculine şi feminine, episcopi şi abaţi. Multe răspunsuri rămân valabile şi pentru noi. De exemplu, unei comunităţi călugăreşti feminine Hildegarda scria aşa: „Viaţa spirituală trebuie să fie îngrijită cu multă dedicare. La început truda este amară. Pentru că ea cere renunţarea la capriciile, la plăcerea trupului şi la alte lucruri asemănătoare. Dar dacă se lasă fascinat de sfinţenie, un suflet sfânt va găsi dulce şi vrednic de iubire chiar şi dispreţul lumii. Trebuie numai să fie atenţie ca sufletul să nu se ofilească” (E. Gronau, Hildegard. Vita di una donna profetica alle origini dell’età moderna, Milano 1996, pag. 402). Şi atunci când împăratul Federico Barbarossa a provocat o schismă eclezială opunând trei antipapi papei legitim Alexandru al III-lea, Hildegarda, inspirată de viziunile sale, nu a ezitat să-i amintească faptul că şi el, împăratul, era supus judecăţii lui Dumnezeu. Cu îndrăzneala care caracterizează orice profet, ea a scris împăratului aceste cuvinte din partea lui Dumnezeu: „Vai, vai de această conduită rea a păcătoşilor care mă dispreţuiesc! Ascultă repede, o, rege, dacă vrei să trăieşti! Altminteri sabia mea te va străpunge!” (Ibid., pag. 412).

Cu autoritatea spirituală cu care era înzestrată, în ultimii ani ai vieţii sale Hildegarda a pornit în călătorie, în pofida vârstei înaintate şi a condiţiilor grele de transport, pentru a vorbi oamenilor despre Dumnezeu. Toţi o ascultau cu plăcere, chiar şi atunci când folosea un ton sever: o considerau o mesageră trimisă de Dumnezeu. Chema mai ales comunităţile monastice şi clerul la o viaţă conformă cu vocaţia lor. În mod deosebit Hildegarda a combătut mişcarea catarilor germani. Ei – catarii, literar înseamnă „curaţi” – răspândeau o reformă radicală a Bisericii, mai ales pentru a combate abuzurile clerului. Ea i-a certat cu asprime că vor să răstoarne însăşi natura Bisericii, amintindu-le că o adevărată reînnoire a comunităţii ecleziale nu se obţine atât cu schimbarea structurilor, cât mai ales cu un sincer spirit de pocăinţă şi un drum activ de convertire. Acesta este un mesaj pe care n-ar trebui să-l uităm niciodată. Să-l invocăm mereu pe Duhul Sfânt pentru ca să ridice în Biserică femei sfinte şi curajoase, ca sfânta Hildegarda de Bingen, care, valorizând darurile primite de la Dumnezeu, să dea contribuţia lor preţioasă şi specială pentru creşterea comunităţilor noastre şi a Bisericii în timpul nostru.

traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu