Iubiţi fraţi şi surori,

În cateheza de astăzi ne concentrăm atenţia asupra rugăciunii pe care Isus o adresează Tatălui în „Ora” înălţării sale şi a glorificării sale (cf. In 17,1-26). Aşa cum afirmă Catehismul Bisericii Catolice: „Tradiţia creştină o numeşte pe bună dreptate "rugăciunea sacerdotală" a lui Isus. Ea este rugăciunea Marelui nostru Preot, inseparabilă de Jertfa sa, de "trecerea" sa (Paştele) către Tatăl, în care El este "consacrat" cu totul Tatălui” (nr. 2747).

Această rugăciune a lui Isus se poate înţelege în extrema sa bogăţie mai ales dacă o situăm pe fondul sărbătorii iudaice a ispăşirii, Yom kippur. În acea zi, Marele Preot îndeplineşte ispăşirea mai întâi pentru sine, apoi pentru clasa sacerdotală şi în sfârşit pentru întreaga comunitate a poporului. Scopul este acela de a reda poporului lui Israel, după încălcările dintr-un an, conştiinţa reconcilierii cu Dumnezeu, conştiinţa că este popor ales, „popor sfânt” în mijlocul popoarelor. Rugăciunea lui Isus, prezentată în capitolul 17 al Evangheliei lui Ioan, preia structura acestei sărbători. În acea noapte Isus se adresează Tatălui în momentul în care se oferă pe sine însuşi. El, preot şi victimă, se roagă pentru sine, pentru apostoli şi pentru toţi cei care vor crede în El, pentru Biserica din toate timpurile (cf. In 17,20).

Rugăciunea pe care Isus o face pentru sine însuşi este cererea propriei glorificări, a propriei „înălţări” în „Ora” sa. În realitate este mai mult decât o cerere şi decât declaraţia de disponibilitate deplină de a intra, liber şi generos, în planul lui Dumnezeu Tatăl care se împlineşte în faptul de a fi dat şi în moartea şi învierea sa. Această „Oră” a început cu trădarea lui Iuda (cf. In 13,31) şi va culmina în urcarea lui Isus înviat Tatăl (In 20,17). Ieşirea lui Iuda din cenacol este comentată de Isus cu aceste cuvinte: „Acum a fost glorificat Fiul Omului şi Dumnezeu a fost glorificat în el” (In 13,31). Nu întâmplător, El începe rugăciunea sacerdotală spunând: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine” (In 17,1). Glorificarea pe care Isus o cere pentru sine însuşi, ca Mare Preot, este intrarea în ascultarea deplină faţă de Tatăl, o ascultare care îl conduce la deplina sa condiţie filială: „Şi acum, Tată, glorifică-mă la tine însuţi cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost lumea” (In 17,5). Această disponibilitate şi această cerere sunt primul act al preoţiei noi a lui Isus care este o dăruire totală pe cruce, şi chiar pe cruce – actul suprem de iubire – El este glorificat, pentru că iubirea este gloria adevărată, gloria divină.

Al doilea moment al acestei rugăciuni este mijlocirea pe care Isus o face pentru discipolii care au fost cu El. Ei sunt cei despre care Isus poate să-i spună Tatălui: „Am făcut cunoscut numele tău oamenilor pe care tu mi i-ai dat din lume. Ai tăi erau şi mi i-ai dat, iar ei au ţinut cuvântul tău” (In 17,6). „A face cunoscut oamenilor numele lui Dumnezeu” este realizarea unei prezenţe noi a Tatălui în mijlocul poporului său, al omenirii. Acest „a face cunoscut” nu este numai un cuvânt, ci este realitate în Isus; Dumnezeu este cu noi, şi astfel numele – prezenţa sa cu noi, faptul de a fi unul dintre noi – este „realizat”. Deci această manifestare se realizează în întruparea Cuvântului. În Isus, Dumnezeu intră în carnea umană, devine aproape în mod unic şi nou. Şi această prezenţă are apogeul său în jertfa pe care Isus o realizează în Paştele său de moarte şi înviere.

În centrul acestei rugăciuni de mijlocire şi de ispăşire în favoarea discipolilor se află cererea de consacrare; Isus îi spune Tatălui: „Ei nu sunt din lume aşa cum eu nu sunt din lume. Consacră-i în adevăr; cuvântul tău este adevăr. După cum m-ai trimis pe mine în lume, şi eu îi trimit pe ei în lume şi pentru ei mă consacru pe mine însumi, ca şi ei să fie consacraţi în adevăr” (In 17,16-19). Întreb: ce înseamnă „a consacra” în acest caz? Înainte de toate trebuie spus că „Sfânt” sau „Consacrat” este întocmai numai Dumnezeu. Deci a consacra înseamnă a transfera o realitate – o persoană sau lucru – în proprietatea lui Dumnezeu. Şi în aceasta sunt prezente două aspecte complementare: pe de o parte a scoate din lucrurile obişnuite, a segrega, „a pune deoparte” din ambientul vieţii personale a omului pentru a fi dăruiţi total lui Dumnezeu; şi pe de altă parte această segregare, această transferare la sfera lui Dumnezeu, are semnificaţia tocmai de „trimitere”, de misiune: tocmai pentru că este dăruită lui Dumnezeu, realitatea, persoana consacrată există „pentru” alţii, este dăruită altora. A dărui lui Dumnezeu înseamnă a nu mai fi pentru noi înşine, ci pentru toţi. Este consacrat cel care, asemenea lui Isus, este segregat din lume şi pus deoparte pentru Dumnezeu în vederea unei misiuni şi tocmai pentru aceasta este pe deplin la dispoziţia tuturor. Pentru discipoli, va fi continuarea misiunii lui Isus, a fi dăruit lui Dumnezeu pentru a fi astfel în misiune pentru toţi. În seara de Paşte, Cel Înviat, apărând discipolilor săi, le va spune: „Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi” (In 20,21).

Al treilea act din această rugăciune sacerdotală îşi întinde privirea până la sfârşitul timpului. În ea Isus se adresează Tatălui pentru a mijloci în favoarea tuturor celor care vor fi duşi la credinţă prin misiunea inaugurată de apostoli şi continuată în istorie: „Nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor”. Isus se roagă pentru Biserica din toate timpurile, se roagă şi pentru noi (In 17,20). Catehismul Bisericii Catolice comentează: „Isus a îndeplinit cu totul lucrarea Tatălui, iar rugăciunea sa, ca şi Jertfa sa, se extind până la sfârşitul timpurilor. Rugăciunea Ceasului umple timpurile de pe urmă şi le duce către împlinirea lor” (nr. 2749).

Cererea centrală din rugăciunea sacerdotală a lui Isus dedicată discipolilor săi din toate timpurile este aceea a viitoarei unităţi a celor care vor crede în El. Această unitate nu este un produs lumesc. Ea provine exclusiv din unitatea divină şi ajunge la noi de la Tatăl prin Fiul şi în Duhul Sfânt. Isus invocă un dar care provine din cer şi care îşi are efectul – real şi perceptibil – pe pământ. El se roagă „ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17,21). Unitatea creştinilor pe de o parte este o realitate secretă care stă la inima persoanelor care cred. Dar, în acelaşi timp, ea trebuie să apară cu toată claritatea în istorie, trebuie să apară pentru ca lumea să creadă, are un scop foarte practic şi concret şi trebuie să apară pentru ca toţi să fie realmente una. Unitatea viitorilor discipoli, fiind unitate cu Isus – pe care Tatăl l-a trimis în lume –, este şi izvorul originar al eficacităţii misiunii creştine în lume.

„Putem spune că în rugăciunea sacerdotală a lui Isus se împlineşte instituirea Bisericii… Chiar aici, în momentul ultimei cine, Isus creează Biserică. De fapt, ce altceva este Biserica dacă nu comunitatea discipolilor care, prin credinţa în Isus Cristos ca trimis al Tatălui, primeşte unitatea sa şi este implicată în misiunea lui Isus de a mântui lumea conducând-o la cunoaşterea lui Dumnezeu? Aici găsim realmente o adevărată definiţie a Bisericii. Biserica se naşte din rugăciunea lui Isus. Însă această rugăciune nu este numai cuvânt: este actul în care El se "consacră" pe sine însuşi, adică "se sacrifică" pentru viaţa lumii” (cf. Isus din Nazaret, II, pag. 117 şu).

Isus se roagă pentru ca discipolii săi să fie una. În virtutea acestei unităţi, primite şi păstrate, Biserica poate să meargă „în lume” fără să fie „din lume” (cf. In 17,16) şi să trăiască misiunea încredinţată ei pentru ca lumea să creadă în Fiul şi în Tatăl care l-a trimis. Biserica devine deci locul în care continuă însăşi misiunea lui Cristos: să conducă „lumea” afară din înstrăinarea omului de Dumnezeu şi de sine însuşi, afară din păcat, pentru ca să fie din nou lumea lui Dumnezeu.

Iubiţi fraţi şi surori, am perceput câteva elemente din marea bogăţie a rugăciunii sacerdotale a lui Isus pe care vă invit să o citiţi şi să o meditaţi, pentru ca să ne conducă în dialogul cu Domnul, să ne înveţe să ne rugăm. Şi noi, aşadar, în rugăciunea noastră, să-i cerem lui Dumnezeu ca să ne ajute să intrăm, în mod mai deplin, în proiectul pe care îl are cu fiecare dintre noi; să-I cerem să fim „consacraţi” Lui, să-I aparţinem tot mai mult, pentru a putea să-i iubim tot mai mult pe alţii, de aproape şi de departe; să-I cerem să fim mereu capabili să deschidem rugăciunea noastră la dimensiunile lumii, neînchizând-o în cererea de ajutor pentru problemele noastre, ci amintind în faţa Domnului pe aproapele nostru, învăţând frumuseţea de a mijloci pentru alţii; să-I cerem darul unităţii vizibile dintre toţi cei care cred în Cristos – am invocat asta cu putere în această Săptămână de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor – să ne rugăm pentru a fi mereu gata să răspundem oricui ne cere cont de speranţa care este în noi (cf. 1Pt 3,15). Mulţumesc.

Papa Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu