Iubiţi fraţi şi surori,
În drumul nostru de reflecţie despre rugăciunea lui Isus, prezentată în Evanghelii, aş vrea să meditez astăzi asupra momentului, deosebit de solemn, al rugăciunii sale la Ultima Cină.
Fundalul temporal şi emoţional al banchetului în care Isus îşi ia rămas bun de la prieteni este iminenţa morţii sale pe care El o simte de acum aproape. De mult timp Isus începuse să vorbească despre pătimirea sa, încercând chiar să implici tot mai mult pe discipolii săi în această perspectivă. Evanghelia lui Marcu relatează că încă de la plecarea în călătoria spre Ierusalim, în satele din îndepărtata Cezareea lui Filip, Isus a început „să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie” (Mc 8,31). În afară de asta, chiar în zilele în care se pregătea să se retragă din mijlocul discipolilor, viaţa poporului era marcată de apropierea Paştelui, adică a memorialului eliberării lui Israel din Egipt. Această eliberare, experimentată în trecut şi aşteptată din nou în prezent şi pentru viitor, era retrăită în celebrările familiare ale Paştelui. Ultima Cină se inserează în acest context, dar cu o noutate de fond. Isus priveşte la Pătimirea, Moartea şi Învierea sa, fiind pe deplin conştient de ele. El vrea să trăiască această Cină cu discipolii săi, cu un caracter cu totul special şi diferit de celelalte banchete; este Cina sa, în care dăruieşte Ceva complet nou: pe Sine însuşi. În felul acesta, Isus celebrează Paştele său, anticipă Crucea sa şi Învierea sa.
Această noutate ne este evidenţiată de cronologia Ultimei Cine în Evanghelia lui Ioan, care nu o descrie ca pe o cină pascală, tocmai pentru că Isus intenţionează să inaugureze ceva nou, să celebreze Paştele său, legat desigur de evenimentele din Exod. Şi pentru Ioan, Isus a murit pe cruce chiar în momentul în care, în templul din Ierusalim, erau jertfiţi mieii pascali.
Care este aşadar nucleul acestei Cine? Sunt gesturile frângerii pâinii, al împărţirii sale discipolilor şi al împărtăşirii potirului cu vin cu cuvintele care le însoţesc şi în contextul de rugăciune în care se situează: este instituirea Euharistiei, este marea rugăciune a lui Isus şi a Bisericii. Dar să privim mai îndeaproape acest moment.
Înainte de toate, tradiţiile neotestamentare ale instituirii Euharistiei (cf. 1Cor 11,23-25; Lc 22,14-20; Mc 14,22-25; Mt 26,26-29), indicând rugăciunea care introduce gesturile şi cuvintele lui Isus asupra pâinii şi asupra vinului, folosesc două verbe paralele şi complementare. Paul şi Luca vorbesc despre euharistie / mulţumire: „luând pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o” (Lc 22,19). În schimb, Marcu şi Matei subliniază aspectul de eulogia / binecuvântare: „a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, le-a dat-o” (Mc 14,22). Ambii termeni greceşti eucharistein şi eulogein fac trimitere la berakha ebraică, adică la marea rugăciune de mulţumire şi de binecuvântare din tradiţia lui Israel care inaugura marile banchete. Cele două cuvinte greceşti diferite indică cele două direcţii intrinsece şi complementare din această rugăciune. De fapt, berakha este înainte de toate mulţumire şi laudă care se înalţă către Dumnezeu pentru darul primit: la Ultima Cină a lui Isus este vorba de pâine – făcută din grâul pe care Dumnezeu îl face să încolţească şi să crească din pământ – şi de vinul produs din rodul copt al viţei de vie. Această rugăciune de laudă şi mulţumire, care se înalţă către Dumnezeu, revine ca binecuvântare, care coboară de la Dumnezeu asupra darului şi îl îmbogăţeşte. Mulţumirea, lauda adusă lui Dumnezeu devine astfel binecuvântare, şi ofranda dăruită lui Dumnezeu se întoarce la om binecuvântată de Cel Atotputernic. Cuvintele instituirii Euharistiei se situează în acest context de rugăciune; în ele lauda şi binecuvântarea din berakha devin binecuvântare şi transformare a pâinii şi a vinului în Trupul şi în Sângele lui Isus.
Înainte de cuvintele instituirii vin gesturile: acela al frângerii pâinii şi acela al oferirii vinului. Cel care frânge pâine şi transmite potirul este înainte de toate capul familiei, care primeşte la masa sa pe cei din familie, dar aceste gesturi sunt şi cele ale ospitalităţii, al primirii străinului, care nu face parte din casă, la comuniunea de la masă. Tocmai aceste gesturi, la cina cu care Isus îşi ia rămas bun de la ai săi, capătă o profunzime complet nouă: El dă un semn vizibil al primirii la masa în care Dumnezeu se dăruieşte. Isus în pâine şi în vin se oferă şi se comunică pe Sine însuşi.
Dar cum se pot realiza toate acestea? Cum poate Isus să se dea, în acel moment, pe Sine însuşi? Isus ştie că viaţa urmează să-i fie luată prin supliciul crucii, pedeapsa capitală a oamenilor sclavi, ceea ce definea Cicero mors turpissima crucis. Cu darul pâinii şi vinului pe care-l oferă la Ultima Cină, Isus anticipă moartea sa şi învierea sa realizând ceea ce a spus în discursul despre Bunul Păstor: „Eu îmi dau viaţa pentru ca s-o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi. Am putere să o dau şi am putere să o iau din nou. Această poruncă am primit-o de la Tatăl meu” (In 10,17-18). Deci El oferă cu anticipaţie viaţa care îi va fi luată şi în felul acesta transformă moartea sa violentă într-un act liber de dăruire de sine pentru alţii şi altora. Violenţa îndurată se transformă într-o jertfă activă, liberă şi răscumpărătoare.
Încă o dată în rugăciune, începută după formele rituale ale tradiţiei biblice, Isus arată identitatea sa şi determinarea de a îndeplini până la capăt misiunea sa de iubire totală, de oferire din ascultare faţă de voinţa Tatălui. Originalitatea profundă a dăruirii de Sine pentru ai săi, prin memorialul euharistic, este culmea rugăciunii care distinge cina de rămas bun cu ai săi. Contemplând gesturile şi cuvintele lui Isus din noaptea aceea, vedem clar că raportul intim şi constant cu Tatăl este locul în care El realizează gestul de a lăsa discipolilor săi, şi fiecăruia dintre noi, Sacramentul iubirii, „Sacramentum caritatis”. De două ori în cenacol răsună cuvintele: „Faceţi aceasta în amintirea mea” (1Cor 11,24.25). Cu dăruirea de Sine, El celebrează Paştele său, devenind adevăratul Miel care duce la împlinire tot cultul antic. Pentru aceasta sfântul Paul vorbind creştinilor din Corint afirmă: „Cristos, Paştele nostru [Mielul nostru pascal!], a fost jertfit. Să sărbătorim, aşadar, … cu azimele sincerităţii şi ale adevărului” (1Cor 5,7-8).
Evanghelistul Luca a păstrat un ulterior element preţios al evenimentelor de la Ultima Cină, care ne permite să vedem profunzimea emoţionantă a rugăciunii lui Isus pentru ai săi în noaptea aceea, atenţia faţă de fiecare. Pornind de la rugăciunea de mulţumire şi de binecuvântare, Isus ajunge la darul euharistic, la dăruirea de Sine însuşi, şi, în timp ce dăruieşte realitatea sacramentală decisivă, se adresează lui Petru. Pe la sfârşitul cinei îi spune: „Simon, Simon, iată, Satana a pretins ca să vă cearnă ca pe grâu; eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc 22,31-32). Rugăciunea lui Isus, atunci când se apropie încercarea şi pentru discipolii săi, susţine slăbiciunea lor, truda lor de a înţelege că drumul lui Dumnezeu trece prin Misterul pascal al morţii şi învierii, anticipat în oferirea pâinii şi vinului. Euharistia este hrană a pelerinilor care devine forţă şi pentru cel care este obosit, epuizat şi dezorientat. Şi rugăciunea este îndeosebi pentru Petru, pentru ca, odată convertit, să-i întărească pe fraţi în credinţă. Evanghelistul Luca aminteşte că tocmai privirea lui Isus a căutat faţa lui Petru în momentul în care acesta tocmai consumase tripla sa tăgăduire, pentru a-i da forţa de a relua drumul în urma Sa: „Şi îndată, pe când încă mai vorbea, a cântat cocoşul. Iar Domnul, întorcându-se, l-a privit fix pe Petru. Petru şi-a amintit de cuvântul Domnului care îi spusese” (Lc 22,60-61).
Iubiţi fraţi şi surori, participând la Euharistie, trăim în mod extraordinar rugăciunea pe care Isus a făcut-o şi o face încontinuu pentru fiecare aşa încât răul, pe care cu toţii îl întâlnim în viaţă, să nu învingă şi să acţioneze în noi forţa transformatoare a morţii şi învierii lui Cristos. În Euharistie, Biserica răspunde la porunca lui Isus: „Faceţi aceasta în amintirea mea” (Lc 22,19; cf. 1Cor 11,24-26); repetă rugăciunea de mulţumire şi de binecuvântare şi, cu ea, cuvintele transsubstanţierii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului. Euharistiile noastre sunt o atragere a noastră în acel moment de rugăciune, o unire a noastră mereu din nou cu rugăciunea lui Isus. Încă de la început, Biserica a înţeles cuvintele de consacrare ca parte a rugăciunii făcută împreună cu Isus; ca parte centrală a laudei pline de recunoştinţă, prin care rodul pământului şi al muncii omului ne este din nou dăruit ca trup şi sânge al lui Cristos, ca auto-dăruire a lui Dumnezeu însuşi în iubirea primitoare a Fiului (cf. Gesù di Nazaret, II, pag. 146). Participând la Euharistie, hrănindu-ne cu Trupul şi Sângele Fiului lui Dumnezeu, noi unim rugăciunea noastră cu aceea a Mielului pascal în noaptea sa supremă, pentru ca viaţa noastră să nu se piardă, în pofida slăbiciunii noastre şi a infidelităţilor noastre, ci să fie transformată.
Dragi prieteni, să-i cerem Domnului ca, după ce ne-am pregătit cum se cuvine, şi cu Sacramentul Pocăinţei, participarea noastră la Euharistia sa, indispensabilă pentru viaţa creştină, să fie mereu punctul cel mai înalt al întregii noastre rugăciuni. Să cerem ca, uniţi profund în însăşi oferirea Sa Tatălui, să putem şi noi să transformăm crucile noastre în jertfă, liberă şi responsabilă, de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi. Mulţumesc.
Papa Benedict al XVI-lea
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu