Isus în mâinile tinerilor

De Mario Ponzi

Anul 2011 s-a încheiat aşa cum începuse, marcat de o serie de manifestări ale tinerilor în aproape toate capitalele europene şi în bună parte din cele din restul lumii. În noile generaţii a crescut sentimentul de frustrare datorită crizei care chinuieşte societatea, lumea muncii şi economia. Şi cu privire la asta, precum şi cu privire la alte versante, anul 2012 se anunţă la fel de întunecat la orizont. „Rădăcinile acestei strâmtorări – spune cardinalul Peter Kodwo Appiah Turkson, preşedintele Consiliului Pontifical al Dreptăţii şi Păcii în acest interviu acordat ziarului nostru – sunt înainte de toate culturale şi antropologice”. Ceea ce lipseşte, consideră în substanţă cardinalul, este o educaţie la solidaritatea intergeneraţională. Şi acest lucru generează dezorientarea tinerilor în faţa modelelor pe care le simt ca proprii. Nu întâmplător Papa în mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din acest an a scris: „Pare aproape că un strat de întuneric a coborât asupra timpul nostru şi nu permite să vedem cu claritate lumina zilei”. Acestea sunt motivele „pentru care Benedict al XVI-lea – subliniază cardinalul – reclamă responsabilitatea tuturor la formarea tinerilor, adevăraţii protagonişti ai viitorului”.

Efectiv conceptul cheie al Zilei Mondiale a Păcii 2012 pare să se învârtă pe doi pivoţi indicaţi de Papa: protagonismul tinerilor şi contextualizarea problemelor care trebuie înfruntate ca provocări. Faptul că Biserica mizează mult pe tineri nu este o noutate. Ce este în plus în această chemare ulterioară a lui Benedict al XVI-lea?

Atenţia arătată de Papa faţă de tineri este profund coerentă cu aceea a întregii Biserici faţă de ei. De fapt, ei sunt din totdeauna în vârful gândurilor Bisericii, pentru că oferă o formidabilă privire de speranţă spre viitor şi, în acest sens, reprezintă continuitatea familiei umane. Pontiful a primit strigătul adesea silenţios al atâtor tineri şi se angajează personal pentru ca ei să fie făcuţi protagonişti ai unei lumi noi şi, în acelaşi timp, ai unei noi evanghelizări a socialului, ai unei angajări de transfigurare a lumii pornind de la credinţa în Isus Cristos. Deci, aşa cum susţine Benedict al XVI-lea în Caritas in veritate, mai degrabă încrezători decât resemnaţi, tinerii protagonişti şi constructori ai unui viitor mai bun, sunt chemaţi să reproiecteze drumul lor şi să-şi dea reguli noi. Mesajul Papei, precum şi omilia sa de la 1 ianuarie, sunt puternic ancorate în realitatea lumii actuale. O lume grav marcată nu numai de criza economică şi financiară, cu toate multiplele sale consecinţe dramatice, în primul rând în lumea muncii, dar şi de mentalitatea nihilistă răspândită care neagă orice fundament transcendental şi izolează persoana într-un orizont de singurătate, de materialism, de egoism, de disperare. Papa a voit să exprima apropierea sa profundă, concretă şi inimoasă de neliniştile care astăzi îi chinuiesc pe tineri şi familiile lor; a voit să primească şi să relanseze cererile lor juste de dreptate, din orice parte a lumii ar proveni, şi desigur nu pentru a se face purtător de cuvânt al indignados, aşa cum au sugerat sau au scris unele ziare.

Printre lucrurile care îi influenţează în mod negativ pe tineri, Papa, deja în Caritas in veritate, denunţa o „lipsă de gândire”, în societatea de astăzi. Apoi a continuat să pună accentul pe ceea ce el nu a ezitat să definească „urgenţă educativă”. Astăzi indică din nou educarea tinerilor ca o provocare care trebuie înfruntată pentru a cuceri pacea şi dreptatea în lume. Ce anume nu merge în sistemul educativ la nivel mondial?

Sistemul educativ nu este, ca să spunem aşa, un organism izolat, un organism de sine stătător. Este mai degrabă expresia unei solidarităţi intergeneraţionale între trecut şi prezent, între prezent şi viitor. Este intim împletit cu practica zilnică, adică împletit cu acel stil schimbător al vieţii care pare de acum incapabil să susţină sistemul educativ. Mă gândesc de exemplu la tot ceea ce rezultă, în termeni culturali şi de mentalitate, din consumism, din hedonism şi, în special, dintr-o idee de libertate răstălmăcită. În sensul că ea este percepută numai ca permisiune de a urmări la infinit propriile impulsuri şi interese particulare şi nu o capacitate de a se lega de adevăratul bine, acceptând acele reguli care îl tutelează şi îl favorizează. Această concepţie ucide, de fapt, libertatea însăşi, generând acea urgenţă educativă, de mai multe ori denunţată de Papa, care este o urgenţă cu caracter antropologic şi etic. Aceasta poate fi contrastată în mod eficient printr-o serioasă relansare a unei noi gândiri critice, a unei culturi deschise la transcendenţă şi a unei educaţii deschise la împlinirea umană în Dumnezeu. Dumneavoastră mă întrebaţi ce anume nu merge în sistemul educativ. Eu cred că problema principală se referă mai ales la lipsa unei viziuni lărgite, a unui orizont larg. Astăzi, după părerea mea, este nevoie de o educare la mondialitate, care să fie interdisciplinară, interculturală, interreligioasă, interetnică.

Pentru a aminti de această necesitate a unei noi educaţii Papa, la omilia de la Liturghia pentru Ziua Mondială a Păcii, a pus acea întrebare neliniştitoare: „Mai are sens să educăm?”.

Cred că sensul întrebării Papei este dublu. Înainte de toate cred că a voit să focalizeze, cu o provocare, atenţia asupra unei probleme pe care o consideră fundamentală. Însă apoi a voit să lanseze un fel de „chemare educativă” la solidaritatea intergeneraţională care să considere educaţia ca expresia şi transmiterea unui „manual pentru viaţă”, în optica unei reînnoite etici publice şi a unei puternice coeziuni sociale. Papa, întrebând dacă mai are sens să educăm, a ridicat o problemă radicală astăzi. Se referă la întregul context cultural şi este pusă în primul rând de criza gândirii şi a eticii. Dacă lipseşte orice fundament, dacă ideea de adevăr este pusă deoparte, se pune deoparte şi un orizont, un scop pentru care să educăm. De fapt, educaţia, prin natura sa, proiectează şi propune, în dialogul constant, o multiplicitate de principii şi de cunoştinţe. Dar dacă aceste principii şi cunoştinţe sunt private de sensul lor, de fundamentul lor de adevăr, iată că întregul proces educativ, ca să spunem aşa, se prăbuşeşte. În acest sens, Benedict al XVI-lea, conştient de corelaţia profundă a sistemului educativ cu alte sisteme şi cu alte realităţi private şi publice, a voit să apeleze la toţi responsabilii procesului pentru ca împreună să facă o revizuire, o deconstrucţie a situaţiei actuale şi o respectivă reconstrucţie în termeni, înainte de toate, de responsabilitate. De fapt, tinerii ajung adesea să trăiască în contexte şi ambiente de viaţă needucative, să aibă experienţe care îi fac să piardă sau să fie frustraţi. Toţi responsabilii chemaţi în cauză sunt invitaţi să acţioneze. Dacă, de exemplu, lumea politică nu devine exemplară, nu numai în elaborarea de politici drepte, dar şi în conduita personalului politic, sau dacă politica este supusă în întregime numai forţei intereselor economice şi financiare stabilind astfel o subalternitate faţă de ele, şi societatea degenerează. Acelaşi lucru se poate spune despre toţi educatorii, inclusiv păstorii şi formatorii ecleziastici. Cred că este fundamental a aminti de problema urgentei reînnoiri a democraţiei participative, tot mai ameninţată de derive populiste sau de instanţe naţionaliste sau regionaliste.

De fapt, tinerii nu sunt entităţi izolate. Ei trăiesc într-un context care pare să-i împingă pe cu totul altă cale faţă de cea indicată de Papa. Şi astăzi, violenţa, prepotenţa, intoleranţa sunt antagoniste de sentimente de altfel naturale pentru noile generaţii deschise la dialog, la convieţuire paşnică, la fraternitate universală. Cum să-i punem la adăpost din calea nonvalorilor care îi ameninţă?

Printr-o acţiune responsabilă şi unită a tuturor subiecţilor implicaţi. În primul rând prin opera educatorilor care să fie în acelaşi timp martori credibili pentru o educaţie serioasă şi o formare concretă. Şi fiţi atent că tinerii nu sunt, ca să spunem aşa, entităţi pasive. Ei sunt primii responsabili. În acest sens, Papa a voit să scoată în evidenţă ascultarea instanţelor tineretului. Dar în acelaşi timp mi se pare că a voit să-i încurajeze pe tineri la protagonism, să devină artizani ai propriei vieţi, valorizând propriile talente, în libertate şi solidaritate cu alţii, să descopere proiectul pe care Dumnezeu îl are cu fiecare dintre ei.

Papa se încrede mult în opera Bisericii în domeniul formativ. Însă tinerii sunt din punct de vedere antropologic foarte diferiţi de învăţătorii lor. După părerea dumneavoastră, se vorbeşte în mod corect, sau mai bine zis comprehensibil, pentru noile generaţii?

Nu aş spune „din punct de vedere antropologic diferiţi”. Mai degrabă aş spune că tinerii sunt diferiţi ca mentalitate, valori şi formare, aşa cum se întâmplă astăzi pentru orice generaţie faţă de cele precedente. Dacă tinerii nu sunt ascultaţi, dacă sunt excluşi şi nu li se permite să-şi afirme propriile talente şi propriile vocaţii, sau dacă sunt izolaţi într-un orizont de sărăcie absolută care îi striveşte cu privire la prezent eliminând orice proiectare a viitorului, atunci răspunsul este că astăzi nu se vorbeşte tinerilor în mod corect. Şi nu numai că nu se vorbeşte, dar nu se acţionează în mod corect, adică gândind la viitorul societăţii. Proclamând omenirii calea păcii, Papa s-a adresat tuturor tinerilor. Este adevărat, ei sunt diferiţi din punct de vedere cultural. Dar asemenea Evangheliei, tot aşa Benedict al XVI-lea merge direct la inima tinerilor, reuşeşte chiar să transcende graniţele naţionale, continentale, culturale, religioase, depăşind aşa-numitele „spaţii ale civilizaţiilor”. Ca păstor ghanez, pot mărturisi de exemplu primirea pe care mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii a avut-o din partea tinerilor din ţara mea şi din întreaga Africă, şi ei foarte diferiţi între ei. Aşa s-a întâmplat în India, în China, în Brazilia, în Statele Unite, în Europa şi în celelalte naţiuni din lume.

Există obstacole de comunicare pentru pătrunderea Evangheliei în ambientele culturale care caracterizează lumea tineretului?

Evanghelia este un mesaj de speranţă: o speranţă pentru toţi oamenii. Este o realitate care schimbă inima. Este vestea cea bună valabilă pentru toate contextele culturale în orice timp. Ea merge direct la inima persoanelor. Însă, dacă tinerii sunt constrânşi în locuri, mentalităţi şi stiluri de viaţă contrare binelui comun, contrare însuşi binelui lor, aşadar contrare Evangheliei, care este un mesaj de viaţă, libertate, solidaritate, fraternitate, primire, prietenie, atunci privirea este abătută de la lucrurile mari şi frumoase pe care le rezervă lor existenţa. Cât priveşte problema comunicării dau numai un exemplu: întreaga zi de 1 ianuarie au apărut foarte multe „ciripite” pe twitter cu privire la mesajul pentru pace. A fost o bucurie să vezi tineri din toate continentele „ciripind” cuvintele Papei cu limbajul tipic al reţelei. Sunt foarte mulţumit pentru această împărtăşire directă cu atâţia tineri în limbajul lor şi pe unul dintre cele mai frecventate social network de către tineri din orice parte a lumii.

Papa a încheiat omilia de la 1 ianuarie cu o indicaţie precisă: „Isus este o cale practicabilă, deschisă tuturor. Este calea păcii”. Cum va încerca dicasterul Dreptăţii şi Păcii să facă vizibilă tuturor această cale în anul care abia a început?

Înainte de toate ne vom dedica unei răspândiri capilare a mesajului pentru Ziua Mondială a Păcii 2012. Apoi avem în program celebrarea aniversării a cincizeci de ani ai Conciliului al II-lea din Vatican. Vom invita chiar noile generaţii să reflecteze asupra conţinuturilor sale. Trebuie pregătită apoi cu grijă celebrarea aniversării a cincizeci de ani a Enciclicei Pacem in terris, în 2013. Printre alte activităţi din acest an aş semnala pregătirea conferinţei Naţiunilor Unite despre dezvoltarea care poate fi susţinută care, aşa cum se ştie, se va desfăşura la Rio de Janeiro între 20-22 iunie. Avem în program şi organizarea, în colaborare cu alte organisme, a unei conferinţe despre viaţa rurală şi o serie de mese rotunde despre diferite teme: traficul de fiinţe umane; apărarea persoanei umane de la zămislire pentru la sfârşitul ei natural; strategiile de acţiune pentru binele comun; reînnoirea misiunii şi a identităţii formării catolice în lumea afacerilor; şi în sfârşit noile provocări pentru catolici în construirea binelui comun. Desigur, vom colabora cu celelalte dicastere ale Sfântului Scaun pentru a face să se înţeleagă că în mod fundamental cultul lui Dumnezeu este un act de dreptate, fără de care nu sunt posibile celelalte acte de dreptate între oameni. Vom încerca să întărim şi ideea că credinţa în Cristos este fundamentală pentru a reînnoi cultura şi societatea pentru binele tuturor. În acest sens, Consiliul Pontifical al Dreptăţii şi Păcii este gata să primească invitaţia Papei de a intensifica eforturile pentru a reafirma marea valenţă intelectuală, spirituală şi morală a credinţei. Dicasterul se va strădui să-i facă pe toţi să înţeleagă că Cristos este calea pentru pace, contribuind astfel la explicarea dimensiunii sociale a noii evanghelizări, în sintonie cu perspectivele Sinodului Episcopilor din octombrie.

(După L’Osservatore Romano, 6 ianuarie 2012)