Iubiţi fraţi şi surori,

Lectura luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Tit pe care tocmai am ascultat-o începe solemn cu cuvântul „apparuit”, care revine apoi din nou şi în lectura de la Liturghia de dimineaţă: apparuit – „s-a arătat”. Acesta este un cuvânt programatic prin care Biserica, în mod rezumativ, vrea să exprime esenţa Crăciunului. Înainte oamenii vorbiseră şi creaseră imagini umane ale lui Dumnezeu în multiple moduri. Însuşi Dumnezeu a vorbit în diferite moduri oamenilor (cf. Evr 1,1: lectura de la Liturghia din timpul zilei). Dar acum s-a întâmplat ceva mai mult: El a apărut. S-a arătat. A ieşit din lumina inaccesibilă în care locuieşte. El însuşi a venit în mijlocul nostru. Aceasta era pentru Biserica antică marea bucurie a Crăciunului: Dumnezeu a apărut. Nu mai este numai o idee, nu mai este numai ceva care trebuie intuit pornind de la cuvinte. El a „apărut”. Dar acum ne întrebăm: Cum a apărut? Cine este El cu adevărat? Lectura de la Liturghia de dimineaţă spune în această privinţă: „dar când s-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu…” (Tit 3,4). Pentru oamenii din timpul precreştin, care în faţa ororilor şi a contradicţiilor din lume se temeau chiar că Dumnezeu nu ar fi total bun, ci ar putea să fie desigur şi crud şi arbitrar, aceasta era o adevărată „epifanie”, marea lumină care ne-a apărut: Dumnezeu este pură bunătate. Şi astăzi, persoanele care nu mai reuşesc să-l recunoască pe Dumnezeu în credinţă se întreabă dacă ultima putere care întemeiază şi susţine lumea este într-adevăr bună, sau dacă răul nu este la fel de puternic şi originar ca binele şi frumosul, pe care în clipe luminoase îl întâlnim în cosmosul nostru. „S-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu”: aceasta este o certitudine nouă şi mângâietoare care ne este dăruită de Crăciun.

În toate cele trei Liturghii de Crăciun liturgia citează un text luat din Cartea Profetului Isaia, care descrie şi mai concret epifania care a avut loc la Crăciun: „Un prunc ni s-a născut nouă, un fiu ni s-a dat nouă. Domnia este pe umerii lui şi numele lui va fi: Sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Tată pentru totdeauna, Principe al păcii. Mare va fi puterea lui şi pacea nu va avea sfârşit” (Is 9,5 şu). Nu ştim dacă profetul cu acest cuvânt s-a gândit la vreun prunc născut în perioada sa istorică. Însă pare imposibil. Acesta este singurul text din Vechiul Testament în care despre un prunc, despre o fiinţă umană se spune: numele său va fi Dumnezeu puternic, Tată pentru totdeauna. Suntem în faţa unei viziuni care merge cu mult dincolo de momentul istoric spre ceea ce este misterios, situat în viitor. Un prunc, în toată slăbiciunea sa, este Dumnezeu puternic. Un prunc, în toate lipsurile şi dependenţa sa, este Tată pentru totdeauna. „Şi pacea nu va avea sfârşit”. Profetul vorbise înainte ca despre „o lumină mare” şi în privinţa păcii care provine de la El a afirmat că toiagul călăului, orice încălţăminte de soldat purtată în învălmăşeala luptei, orice haină de război tăvălită în sânge vor fi aruncate în flăcări ca să fie arse de foc (cf. Is 9,1.3-4).

Dumnezeu a apărut – ca prunc. Chiar aşa El se contrapune oricărei violenţe şi aduce un mesaj care este pace. În acest moment, în care lumea este încontinuu ameninţată de violenţă în multe locuri şi în multiple moduri; în care există mereu noi toiege ale călăului şi haine de război tăvălite în sânge, îi strigăm Domnului: Tu, Dumnezeul puternic, ai apărut ca prunc şi ni te-ai arătat ca Acela care ne iubeşte şi prin care iubirea va învinge. Şi ne-ai făcut să înţelegem că, împreună cu Tine, trebuie să fim făcători de pace. Iubim faptul că Tu eşti prunc, nonviolenţa Ta, dar suferim datorită faptului că violenţa durează în lume şi astfel Te rugăm şi: arată puterea Ta, o, Dumnezeule. În acest timp al nostru, în această lume a noastră, fă ca toiegele călăului, hainele de război tăvălite în sânge şi încălţămintea purtată în învălmăşeala luptei să fie arse, aşa încât pacea Ta să învingă în această lume a noastră.

Crăciunul este epifanie – manifestarea lui Dumnezeu şi a luminii sale mari într-un prunc care s-a născut pentru noi. Născut în grajdul din Betleem, nu în palatele regilor. Atunci când în anul 1223, sfântul Francisc de Assisi a celebrat Crăciunul la Greccio cu un bou şi un măgar şi o iesle plină de fân, a devenit vizibilă o nouă dimensiune a misterului Crăciunului. Francisc de Assisi a numit Crăciunul „sărbătoarea sărbătorilor” – mai mult decât toate celelalte solemnităţi – şi l-a celebrat cu „grijă inefabilă” (2 Celano, 199: Fonti Francescane, 787). Săruta cu mare devoţiune imaginile pruncuşorului şi bâlbâia cuvinte de duioşie în maniera copiilor, ne relatează Toma da Celano (ivi). Pentru Biserica antică, sărbătoarea sărbătorilor era Paştele: prin înviere, Cristos a sfărâmat porţile morţii şi astfel a schimbat lumea în mod radical: a creat pentru om un loc în Dumnezeu însuşi. Ei bine, Francisc nu a schimbat, nu a voit să schimbe această ierarhie obiectivă a sărbătorilor, structura internă a credinţei cu centrul său în misterul pascal. Totuşi, prin intermediul lui şi prin modul lui de a crede s-a întâmplat ceva nou: Francisc a descoperit într-o profunzime complet nouă omenitatea lui Isus. Acest a fi om din partea lui Dumnezeu i-a devenit clar la maxim în momentul în care Fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioara Maria, a fost înfăşat în scutece şi a fost pus într-o iesle. Învierea presupune întruparea. Fiul lui Dumnezeu ca prunc, ca adevărat fiu al omului – acest lucru a atins profund inima sfântului din Assisi, transformând credinţa în iubire. „S-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu”: această frază a sfântului Paul căpăta astfel o profunzime complet nouă. În pruncul din ieslea din Betleem poate fi, ca să spunem aşa, atins Dumnezeu şi poate fi mângâiat. Astfel anul liturgic a primi un al doilea centru într-o sărbătoare care este, înainte de toate, o sărbătoare a inimii.

Toate acestea nu au nimic sentimentalism. Tocmai în noua experienţă a realităţii omenităţii lui Isus se revelează marele mister al credinţei. Francisc îl iubea pe Isus, pruncul, pentru că în acest fapt de a fi prunc i-a devenit clară umilinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu a devenit sărac. Fiul său s-a născut în sărăcia grajdului. În pruncul Isus, Dumnezeu a devenit dependent, nevoiaş de iubirea persoanelor umane, în măsură să ceară a lor – a noastră – iubire. Astăzi Crăciunul a devenit o sărbătoare a magazinelor, ale căror lumini orbitoare ascund misterul umilinţei lui Dumnezeu, care ne invită la umilinţă şi la simplitate. Să-l rugăm pe Domnul să ne ajute să străbatem cu privirea faţadele luminoase din acest timp ajungând să găsim în spatele lor pe prunc în ieslea din Betleem, pentru a descoperi astfel adevărata bucurie şi adevărata lumină.

În iesle, care se afla între bou şi măgar, Francisc spunea să se celebreze preasfânta Euharistie (cf. 1 Celano, 85: Fonti, 469). Ulterior, deasupra acestei iesle a fost construit un altar, pentru ca acolo unde odinioară animalele au mâncat fânul, acum oamenii să poată primi, pentru mântuirea sufletului şi a trupului, carnea Mielului nepătat Isus Cristos, aşa cum relatează Celano (cf. 1 Celano, 87: Fonti, 471). În Noaptea sfântă de la Greccio, Francisc ca diacon a cântat personal cu glas tare Evanghelia de Crăciun. Graţie splendidelor cântece de Crăciun ale fraţilor, celebrarea părea în întregime o tresăltare de bucurie (cf. 1 Celano, 85 şi 86: Fonti, 469 şi 470). Tocmai întâlnirea cu umilinţa lui Dumnezeu se transforma în bucurie: bunătatea sa creează adevărata sărbătoare.

Astăzi cine vrea să intre în biserica Naşterii lui Isus la Betleem descoperă că uşa de la intrare, care odinioară era înaltă de cinci metri şi jumătate şi prin care împăraţii şi califii intrau în edificiu, a fost în mare parte zidită. A rămas numai o deschizătură joasă de un metru şi jumătate. Intenţia era probabil de a proteja mai bine biserica împotriva eventualelor asalturi, dar mai ales de a evita ca să se intre călare în casa lui Dumnezeu. Cine doreşte să intre în locul naşterii lui Isus trebuie să se aplece. Mi se pare că în aceasta se manifestă un adevăr mai profund, de care vrem să ne lăsăm atinşi în această Noapte sfântă: dacă vrem să-l găsim pe Dumnezeul apărut ca prunc, atunci trebuie să coborâm de pe calul raţiunii noastre „iluminate”. Trebuie să depunem falsele noastre certitudini, mândria noastră intelectuală, care ne împiedică să percepem apropierea lui Dumnezeu. Trebuie să urmăm drumul interior al sfântului Francisc – drumul spre acea extremă simplitate exterioară şi interioară care face inima capabilă să vadă. Trebuie să ne aplecăm, să mergem în mod spiritual, ca să spunem aşa, pe jos, pentru a putea intra prin uşa credinţei şi a-l întâlni pe Dumnezeul care este diferit de prejudecăţile noastre şi de opiniile noastre: pe Dumnezeul care se ascunde în umilinţa unui prunc abia născut. Să celebrăm astfel liturgia din această Noapte sfântă şi să renunţăm să ne fixăm privirea spre ceea ce este material, măsurabil şi care poate fi atins. Să ne lăsăm făcuţi simpli de acel Dumnezeu care se manifestă inimii care a devenit simplă. Şi să ne rugăm la această oră înainte de toate şi pentru toţi cei care trebuie să trăiască Crăciunul în sărăcie, în durere, în starea de migranţi, pentru ca să le apară lor o rază din bunătatea lui Dumnezeu; pentru ca să-i atingă pe ei şi pe noi acea bunătate pe care Dumnezeu, cu naşterea Fiului său în grajd, a voit să o aducă în lume. Amin.

BENEDICTUS PP. XVI

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu