Duminică, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a vizitat închisoarea de la Rebibbia (Roma). A fost primit de doamna Paola Severino, ministru al justiţiei; de dr. Franco Ionta, şeful departamentului administraţiei penitenciarelor; de dr. Carmelo Cantone, director al instituţiei şi de pr. Pier Sandro Spriano şi pr. Roberto Guarnieri, capelani ai închisorii.

Întâlnirea cu deţinuţii şi agenţii de poliţie penitenciară a avut loc în biserica închisorii, dedicată lui „Tatăl nostru”. Aici, după saluturile ministrului de justiţie şi al capelanului, pr. Pier Sandro Spriano, Sfântul Părinte a rostit un discurs, apoi a răspuns întrebărilor puse de deţinuţi. Întâlnirea s-a terminat cu „Rugăciunea în spatele gratiilor” compusă de unul dintre deţinuţi şi cu rugăciunea Tatăl Nostru şi Binecuvântarea Apostolică.

Ieşind din biserică, în piaţa din faţă, Papa a binecuvântat un chiparos plantat ca amintire a vizitei.

* * *

Iubiţi fraţi şi surori,

Cu mare bucurie şi emoţie sunt în această dimineaţă în mijlocul vostru, pentru o vizită care se situează bine la puţine zile de la celebrarea Naşterii Domnului. Adresez un salut călduros tuturor, îndeosebi ministrului de justiţie, doamna Paola Severino, şi capelanilor, cărora le mulţumesc pentru cuvintele de bun-venit, adresate mie şi în numele vostru. Îl salut pe dr. Carmelo Cantone, directorul închisorii, şi pe colaboratori, poliţia penitenciară şi pe voluntarii care se străduiesc pentru activităţile acestei instituţii. Şi vă salut în mod special pe voi toţi, deţinuţi, manifestându-vă apropierea mea.

„Am fost în închisoare şi voi m-aţi vizitat” (Mt 25,36). Acestea sunt cuvintele de la judecata finală, relatată de evanghelistul Matei, şi aceste cuvinte ale Domnului, în care El se identifică cu deţinuţii, exprimă în mod deplin sensul vizitei mele de astăzi printre voi. Oriunde este un înfometat, un străin, un bolnav, un încarcerat, acolo este Cristos însuşi care aşteaptă vizita noastră şi ajutorul nostru. Acesta este motivul principal care mă face fericit să fiu aici, pentru a mă ruga, a dialoga şi a asculta. Biserica a avut mereu printre operele de milostenie trupească vizita la cei închişi (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 2447). Şi aceasta, pentru a fi completă, cere o deplină capacitate de primire a deţinutului, „făcându-i spaţiu în propriul timp, în propria casă, în propriile prietenii, în propriile legi, în propriile oraşe” (cf. CEI, Evanghelizarea şi mărturia carităţii, 39). De fapt, aş vrea să pot sta în ascultarea vieţii personale a fiecăruia, dar, din păcate, nu este posibil; am venit însă să vă spun pur şi simplu că Dumnezeu vă iubeşte cu o iubire infinită şi că sunteţi mereu fii ai lui Dumnezeu. Şi acelaşi Unic Născut Fiu al lui Dumnezeu, Domnul Isus, a experimentat închisoarea, a fost supus unui proces în faţa unui tribunal şi a îndurat cea mai feroce condamnare la pedeapsa capitală.

Cu ocazia recentei mele călătorii în Benin, în noiembrie, am semnat o Exortaţie apostolică post-sinodală în care am reafirmat atenţia Bisericii faţă de justiţie în state, scriind: „De aceea este urgent ca să fie adoptate sisteme judiciare şi penitenciare independente, pentru a restabili dreptatea şi a-i reeduca pe cei vinovaţi. În afară de asta trebuie eliminate cazurile de erori ale justiţiei şi tratamentele rele ale prizonierilor, numeroasele ocazii de neaplicare a legii care corespund unei încălcări a drepturilor umane şi încarcerările care nu se termină decât tardiv sau niciodată într-un proces. Biserica recunoaşte propria misiune profetică în faţa celor care sunt loviţi de criminalitate şi necesitatea lor de reconciliere, de dreptate şi de pace. Încarceraţii sunt persoane care merită, în pofida delictului lor, să fie trataţi cu respect şi demnitate. Au nevoie de grija noastră” (nr. 83).

Iubiţi fraţi şi surori, dreptatea umană şi cea divină sunt foarte diferite. Desigur, oamenii nu sunt în măsură să aplice dreptatea divină, dar trebuie măcar să privească la ea, să încerce să perceapă spiritul profund care o animă, pentru ca să lumineze şi dreptatea umană, pentru a evita – aşa cum din păcate se întâmplă des – ca deţinutul să devină un exclus. De fapt, Dumnezeu este cel care proclamă dreptatea cu forţa, dar care, în acelaşi timp, vindecă rănile cu balsamul milostivirii.

Parabola din evanghelia lui Matei (20,1-16) despre lucrătorii chemaţi zilieri în vie ne face să înţelegem în ce anume consistă această diferenţă dintre dreptatea umană şi cea divină, pentru că face explicit raportul delicat între dreptate şi milostivire. Parabola descrie un agricultor care angajează lucrători în via sa. Însă face asta la diferite ore ale zilei, aşa încât unul lucrează toată ziua şi altul numai o oră. În momentul încredinţării salarului, stăpânul trezeşte uimire şi aprinde o dezbatere între lucrători. Problema se referă la generozitatea – considerată de cei prezenţi nedreptate – stăpânului viei, care decide să dea aceeaşi sumă fie lucrătorilor de dimineaţă fie celor din urmă de după-amiază. În optica umană această decizie este o nedreptate autentică, în optica lui Dumnezeu un act de bunătate, pentru că dreptatea divină dă fiecăruia ceea ce este al său şi, în afară de asta, cuprinde milostivirea şi iertarea.

Dreptatea şi milostivirea, dreptatea şi caritatea, puncte fundamentale ale doctrinei sociale a Bisericii, sunt două realităţi diferite numai pentru noi oamenii, care distingem cu atenţie un act drept de un act de iubire. Drept pentru noi este „ceea ce este datorat celuilalt”, în timp ce milostiv este ceea ce este dăruit din bunătate. Şi un lucru pare să-l excludă pe celălalt. Însă pentru Dumnezeu nu este aşa: în El dreptatea şi caritatea coincid; nu există o acţiune dreaptă care să nu fie şi act de milostivire şi de iertare şi, în acelaşi timp, nu există o acţiune milostivă care să nu fie perfect dreaptă.

Cât de departe este logica lui Dumnezeu de a noastră! Şi cât este de diferit de al nostru modul său de a acţiona! Domnul ne invită să percepem şi să observăm adevăratul spirit al legii, pentru a-i da împlinire deplină în iubirea faţă de cel care este în nevoie. „Iubirea este împlinirea deplină a legii”, scrie sfântul Paul (Rom 13,10): dreptatea noastră va fi cu atât mai perfectă cu cât va fi mai mult însufleţită de iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi.

Dragi prieteni, sistemul de detenţie se roteşte în jurul a două puncte fixe, ambele importante: pe de o parte tutelarea societăţii de eventuale ameninţări, pe de altă parte reintegrarea celui care a greşit fără a-i călca în picioare demnitatea şi fără a-l exclude din viaţa socială. Ambele aceste aspecte au relevanţa lor şi sunt menite să nu creeze acel „abis” între realitatea închisorii reală şi cea gândită de lege, care prevede ca element fundamental funcţia reeducatoare a pedepsei şi respectarea drepturilor şi a demnităţii persoanelor. Viaţa umană îi aparţine numai lui Dumnezeu, care ne-a dăruit-o, şi nu este abandonată la negustoria nimănui, nici măcar a liberului nostru arbitru! Noi suntem chemaţi să păstrăm perla preţioasă a vieţii noastre şi a vieţii celorlalţi.

Ştiu că suprapopularea şi degradarea închisorilor pot să facă şi mai amară detenţia: am primit mai multe scrisori de la deţinuţi care subliniază asta. Este important ca instituţiile să promoveze o analiză atentă a situaţiei penitenciarelor astăzi, să verifice structurile, mijloacele, personalul, în aşa fel încât deţinuţii să nu ispăşească o „dublă pedeapsă”; şi este important de promovat o dezvoltare a sistemului închisorilor, care, respectând justiţia, să fie tot mai adecvat exigenţelor persoanei umane, cu recurgerea şi la pedepse care nu sunt de detenţie sau la modalităţi diferite de detenţie.

Dragi prieteni, astăzi este duminica a patra din Advent. Naşterea Domnului, de acum aproape, să reaprindă de speranţă şi de iubire inima voastră. Naşterea Domnului Isus, pe care o vom comemora peste câteva zile, ne aminteşte de misiunea sa de a aduce mântuirea tuturor oamenilor, nefiind nimeni exclus. Mântuirea sa nu se impune, ci ajunge la noi prin actele de iubire, de milostivire şi de iertare pe care noi înşine ştim să le realizăm. Pruncul din Betleem va fi fericit atunci când toţi oamenii se vor întoarce la Dumnezeu cu inimă reînnoită. Să-i cerem în tăcere şi în rugăciune să fim cu toţii eliberaţi de închisoarea păcatului, a mândriei şi a orgoliului: de fapt, fiecare are nevoie să iasă din această închisoare interioară pentru a fi cu adevărat liber de rău, de nelinişti şi de moarte. Numai acel Prunc aşezat în iesle este în măsură să dăruiască tuturor această eliberare deplină!

Aş vrea să termin spunându-vă că Biserica susţine şi încurajează orice efort menit să garanteze tuturor o viaţă demnă. Fiţi siguri că eu sunt aproape de fiecare dintre voi, de familiile voastre, de copiii voştri, de tinerii voştri, de bătrânii voştri şi vă port pe toţi în inimă în faţa lui Dumnezeu. Domnul să vă binecuvânteze pe voi şi viitorul vostru!

Papa Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu