Publicăm fragmente din conferinţa predicatorului Casei Pontificale, părintele Raniero Cantalamessa, intitulată „Euharistia, profeţie de comuniune”, care a încheiat pe 27 august la Fabriano a 61-a Săptămână liturgică naţională.

Aş vrea să reflectez asupra Euharistiei ca sacrament care realizează şi manifestă koinonia Bisericii şi în acelaşi timp îi proclamă exigenţele. Cu alte cuvinte, Euharistia ca profeţie, dar şi epifanie a comuniunii ecleziale. Pornesc de la următorul text cunoscut din sfântul Paul: „Potirul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este oare împărtăşire cu sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşire cu trupul lui Cristos? Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine” (1Cor 10,16-17). Cuvântul „trup” apare de două ori în cele două versete, dar cu o semnificaţie diferită. În primul caz, trup indică trupul real al lui Cristos, născut din Maria, mort şi înviat; în al doilea caz, trup indică trupul mistic, Biserica. Nu se putea spune în manieră mai clară şi mai sintetică faptul că împărtăşirea euharistică este mereu comuniune cu Dumnezeu şi comuniune cu fraţii; că există în ea o dimensiune, ca să spunem aşa, verticală şi o dimensiune orizontală şi că de aceea împărtăşirea euharistică este realizarea sacramentală a celor două porunci maxime din lege: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău… şi pe aproapele tău ca pe tine însuşi”.

Paul vorbeşte despre Euharistie ca împărtăşire cu trupul şi sângele lui Cristos. Dar ce înseamnă exact cuvintele trup şi sânge? Cuvântul „trup” nu indică, în Biblie, o componentă, sau o parte, a omului în trei stadii: trup, suflet şi spirit (trihotomism). În limbajul biblic, deci în cel al lui Isus şi al lui Paul, „trup” indică tot omul, deoarece trăieşte viaţa sa într-o condiţie corporală şi muritoare. „Trup” indică, aşa dar, toată viaţa. Isus, instituind Euharistia, ne-a lăsat în dar toată viaţa sa, din prima clipă a întrupării până în ultimul moment, cu tot ceea ce în mod concret a umplut această viaţă: tăcere, sudori, trude, rugăciune, lupte, umiliri, într-un cuvânt „trăirea” existenţială şi istorică a lui Isus. Ce adaugă deci cuvântul „sânge”, dacă Isus ne-a dăruit deja toată viaţa sa în trupul său? Adaugă moartea! Termenul „sânge” în Biblie nu indică, de fapt, o parte a trupului, adică o parte dintr-o parte a omului; indică un eveniment: moartea. Dacă sângele este sediul vieţii (aşa se credea atunci), „vărsarea” lui este semnul plastic al morţii. A spune că Euharistia este misterul trupului şi sângelui Domnului înseamnă a spune că este sacramentul vieţii şi al morţii Domnului, sacramentul care face prezentă în acelaşi timp întruparea şi pătimirea Mântuitorului.

În Euharistie nu este numai comuniune între Cristos şi noi, ci şi asimilare; comuniunea nu este numai unire a două trupuri, a două minţi, a două voinţe, ci este asimilarea la unicul trup, unica minte şi voinţă a lui Cristos. „Cine se uneşte cu Domnul este un singur duh cu el” (1Cor 6,17).

În Euharistie noi primim trupul şi sângele lui Cristos, dar şi Cristos „primeşte” trupul nostru şi sângele nostru. Isus, scrie sfântul Ilariu din Poitiers, asumă carnea celui care asumă carnea sa. El ne spune: „Ia, acesta este trupul meu”, dar şi noi putem să-i spunem: „Ia, acesta este trupul meu”.

A-i da lui Isus lucrurile noastre – trude, dureri, eşecuri şi păcate – este numai primul act. De la a da trebuie să se treacă imediat, în împărtăşanie, la a primi. A primi nici mai mult nici mai puţin decât sfinţenia lui Cristos! Dacă nu facem această „lovitură de curaj” nu vom înţelege niciodată „enormitatea” care este Euharistia.

A reflecta asupra Euharistie înseamnă a vedea deschizându-se larg în faţa noastră, treptat ce înaintăm, orizonturi tot mai vaste care se deschid unul asupra altuia, cât se vede cu privirea. Orizontul cristologic al împărtăşaniei se deschide de fapt asupra unui orizont trinitar. Cu alte cuvinte, prin împărtăşirea cu Cristos noi intrăm în comuniune cu toată Treimea. Ultimul motiv al acestui lucru este că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt o unică şi inseparabilă natură divină, sunt „una”.

Ne rămâne de spus despre dimensiunea orizontală a împărtăşirii euharistice, împărtăşirea cu trupul lui Cristos care este Biserica şi, în sens diferit, toţi oamenii. Pâinea euharistică realizează unitatea mădularelor lui Cristos între ele, semnificând-o. Ceea exprimă semnele pâinii şi vinului pe planul vizibil şi material – unitatea mai multor boabe de grâu şi a unei mulţimi de bobiţe de struguri – sacramentul îl realizează pe planul interior şi spiritual. Însă nu-l realizează singur, în mod automat, ci cu angajarea noastră. În acest sens se poate spune că Euharistica este „profeţie” de comuniune: în sensul că stimulează spre ea, îi proclamă exigenţele. Eu nu mai pot să fiu dezinteresat faţă de fratele meu când mă apropii de Euharistie; nu pot să-l refuz, fără a-l refuza pe Cristos însuşi şi a mă dezlipi, eu, de unitate. Cristos care vine la mine, în împărtăşanie, este acelaşi Cristos nedespărţit care merge şi la fratele care este lângă mine; el, ca să spunem aşa, ne leagă pe unii cu alţii, în momentul în care ne leagă pe toţi cu sine.

Se insistă pe bună dreptate asupra faptului că Euharistia presupune deplina comuniune eclezială, dar n-ar trebui să nu se afirmă rolul pe care Euharistia, prin natura ei, este destinată să-l desfăşoare în promovarea aceleiaşi comuniuni şi îndeosebi comuniunea dintre toţi creştinii. Ea nu este numai efect, ci şi cauză de unitate. A grăbi ziua în care vom putea cu adevărat „să împărţim aceeaşi pâine” şi a arăta astfel că suntem „un singur trup”, este aspiraţia arzătoare a tuturor celor care cred în Cristos.

(După L’Osservatore Romano, 28 august 2010)

traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu