Fostul duşman al lui Ambroziu

De Inos Biffi

În noiembrie 386 la vila Cassiciacum, Augustin se gândeşte din nou la itinerarul său spiritual şi-l aseamănă cu o călătorie pe mare. Plecase cu lectura din tinereţe a lui Hortensius, din „iubire faţă de filozofie” şi din propunerea de a i se dedica ei, dar apoi drumul s-a bifurcat într-o navigare neliniştită şi plină de peripeţii: „N-au lipsit ceaţa – scrie în De vita beata – motiv pentru care navigarea mea a fost fără ţintă şi îndelungă, mărturisesc asta, am avut privirea îndreptată  spre stelele care apuneau în ocean (labentis in oceanum astra) şi că mă induceau în eroare”. Mai întâi eroarea, seducătoare şi dezamăgitoare, a maniheismului, cu renegarea credinţei catolice, apoi cea a scepticilor, care „au ţinut îndelung cârma mea printre furtuni în luptă cu toate vânturile”, pentru a ajunge în sfârşit să cunoască „steaua polară”, în care să se încreadă (septentrionem cui me crederem) Ambroziu. Definiţia este sugestivă şi iluminantă.

Ascultând discursurile episcopului de Milano a început să-i apară lui Augustin dimensiunea spiritului, o nouă idee despre Dumnezeu şi posibilitatea unei exegeze „spirituale” a Scripturii împotriva aberaţiilor maniheiste.

Dar mai ales întâlnirea cu Ambroziu a însemnat pentru chinuitul retor de curte convertirea, când, părăsind toate, a putut, în sfârşit – sunt cuvintele lui – „să reconducă nava, deşi era complet zdruncinată, la dorita linişte (optatae tranquillitati)” (De vita beata, 1, 4).

De la Roma a ajuns la Milano în anul 384. În intenţia lui Simmacus, prefectul Romei, rudă şi adversar al lui Ambroziu, trimiterea retorului Augustin maniheu şi ostil creştinismului avea scopul de a împiedica opera episcopului autoritar din cetatea imperială. Însă planul providenţial era cu totul altul. Augustin însuşi, după zece ani, în Confessiones reevocă acea şedere şi acea întâlnire.

„Când prefectul Romei a primit de la Milano cererea pentru acel oraş a unui maestru de retorică, cu oferta chiar a călătoriei cu mijloace de transport publice, tocmai eu m-am intrigat şi tocmai prin intermediul acelor beţi de fabule manihee, de care plecarea mă eliberase fără ştirea noastră, pentru că, după ce m-a examinat într-o probă de dicţie, prefectul din acea vreme, Simmacus, m-a trimis la Milano. Aici l-am întâlnit pe episcopul Ambroziu, cunoscut în toată lumea ca unul dintre cei mai buni, şi slujitor evlavios al tău. În acel timp elocvenţa lui împărţea cu zel poporului substanţa grâului tău, bucuria uleiului şi beţia sobră a vinului tău (Ps 44,8). La el eram condus inconştient de tine, pentru a fi condus de el conştient la tine” (V, 13, 23).

Ambroziu şi Augustin erau două personalităţi foarte diferite prin gruparea socială, prin natură, prin formare şi stil de viaţă. Ambroziu – fiu al unui eminent funcţionar de la prefectura din Treviri – era un înalt şi cult aristocrat, din familie creştină enorm de bogată şi cu rafinată formare latină şi greacă, aşa cum se potrivea celui care aparţine de grupul senatorial, adică de gens a Valeriilor şi a Ambroziilor, care a avea în urma sa o tradiţie de magistratură şi consulate.

Era un clarissimus, devenit pe neaşteptate, pe la patruzeci de ani, în 374, episcop al „minunatului” (Ausonio) Milano. Ceruse voinţa populară să-i urmeze arianului Auxenţiu: „Poporul meu a cerut tatălui tău – îi va scrie lui Valentinian al II-lea – să mă aibă pe mine ca episcop” (Epistulae, 75, 7). De fapt, a fost numit cu acordul împăratului – care probabil că se înşela cu privire la docilitatea lui la curte – dar, în orice caz, împotriva voinţei lui consularis de Liguria şi de Aemilia, care nu era nici măcar botezat: „Acesta a opus rezistenţă – va spune el – pentru ca să nu fiu hirotonit episcop!” (Epistulae, 14, 65).

Numirea aceea, de care nu a reuşit să scape în pofida tuturor împotrivirilor sale l-a indus pe Ambroziu la o convertire completă. Despre conduita lui precedentă nu avem „confesiuni”: poate că există o aluzie sobră în De paenitentia, acolo unde, într-o rugăciune arzătoare, aminteşte de a se fi dat lumii: „Păstrează, Doamne, harul tău, păstrează darul pe care mi l-ai oferit, în pofida repulsiilor mele. De fapt eu ştiam că nu eram vrednic să fiu ales episcop, pentru că mă dădusem acestei lumi” (II, 8).

Cu alegerea începea o viaţă radical nouă, făcută vizibilă de renunţarea, în favoarea Bisericii milaneze, la averile sale uriaşe şi la proprietăţile pe care le avea până în Africa şi în Sicilia. Şi cu viaţa nouă începea slujirea, şi înainte de toate acea formare teologică ce-i lipsise şi pe care în mod grăbit o lua mai ales din izvoarele pe larg disponibile ale învăţătorilor greci, Origene, Vasile, Didim şi Filon.

Le declara preoţilor săi: „Smuls din tribunale şi din onorurile magistraturilor şi făcut episcop, am început să vă învăţ ceea ce nici eu nu învăţasem” (De officiis, I, 1, 4).

Dar dacă aşa apărea Ambroziu lui Augustin, acesta, mai tânăr cu douăzeci de ani, pentru episcopul de Milano – care faţă de discuţiile dialectice nu avea nici un gust (De fide, I, 42, 84) – nu era decât un necunoscut maestru de retorică trimis de Roma pentru a-i crea probleme: nici măcar Ambroziu nu-şi putea imagina că acel necunoscut provincial avea să devină, la rândul său, unul din cei mai luminoşi Învăţători şi Părinţi ai Bisericii, din a cărui memorie şi din a cărui afecţiune Ambroziu nu se va mai şterge.

„M-a primit ca un tată – continuă Augustin în Confessiones – şi a acceptat pelerinajul meu exact ca un episcop. Şi eu am început imediat să-l iubesc, însă mai întâi desigur nu ca maestru al adevărului, deoarece nu aveam nici o speranţă să-l găsesc înlăuntrul Bisericii tale, ci ca persoană care-mi arăta bunăvoinţă. Frecventam cu asiduitate instruirile sale publice, însă nu mişcat de intenţie dreaptă: voiam mai degrabă să mă conving dacă elocvenţa lui merita faima de care se bucura, adică dacă era superioară sau inferioară. Eram atent, suspendat de cuvintele lui, dar nu mă interesam de conţinut, ba chiar nu-i dădeam atenţie. Suavitatea cuvântului său mă vrăjea” (V, 13, 23). Şi totuşi, lent şi pe nesimţite, convertirea se apropia.

Cu Augustin locuia la Milano şi mama Monica, frecventatoare asiduă a bisericii, unde „era agăţată de buzele lui Ambroziu”. În privinţa lui Ambroziu „o iubea pe mama mea din cauza vieţii ei foarte religioase, motiv pentru care printre faptele bune cu atâta fervoare frecventa biserica. Adesea, întâlnindu-mă, nu se reţinea să-mi schiţeze elogiul lui şi să mă felicite, că aveam o asemenea mamă. Nu ştia ce fiu avea ea, îndoielnic faţă de toate acestea şi convins de imposibilitatea de a găsi calea vieţii” (ibidem, 2, 2).

Probabil că Ambroziu nu ştia chinurile spirituale, patimile şi conduita dezordonată a acelui fiu, care totuşi nu reuşea, aşa cum a dorit, să-i vorbească episcopului: „Nu-mi era cu putinţă să-l întreb despre ceea ce voiam şi cum voiam. Potopuri de oameni ocupaţi, pe care-i ajuta în suferinţă, se interpuneau între mine şi urechile lui, între mine şi gura lui. Puţinele clipe în care nu era ocupat cu aceştia, le folosea pentru a răcori trupul cu alimentul indispensabil, sau sufletul cu lectura”.

Şi iată marele regret al lui Augustin: „Cu siguranţă că nu-mi era deloc cu putinţă să interoghez acel sfânt oracol al tău, adică inima lui, despre ceea ce mă interesa, ci numai despre lucruri ascultate repede. În schimb furtunile sufletului meu cereau să-l găsească disponibil îndelung, pentru a se revărsa asupra lui, dar în zadar. În fiecare duminică îl ascultam în timp ce explica în mod corect cuvântul adevărului în mijlocul poporului, confirmându-mă tot mai mult în ideea că toate nodurile făcute de calomniile viclene ale seducătorilor mei la adresa cărţilor divine putea să se desfacă” (ibidem, 3, 4).

Însă nu lipsea „munca mâinii foarte delicate şi foarte răbdătoare” (VI, 5, 7) graţie căreia „inima lui lent căpăta formă”.

Lectura „operelor filozofilor platonici” în care vedea „prin multe moduri intrarea ideii despre Dumnezeu şi de Cuvântul său” (VIII, 2, 3); „vizita la Simplician”, preot bătrân şi neoplatonic creştin, bogat în „mare experienţă şi mare înţelepciune”, „tată prin har, pe care-l primise de la el, al episcopului de atunci Ambroziu şi iubit de Ambroziu tocmai ca un tată” întâlnirea cu prieteni intimi, o leziune pulmonară şi mai ales lucrarea harului, au făcut să crească în el convertirea: „La sfârşitul vacanţei de cules i-am observat pe milanezi procurându-se un alt răspânditor de cuvinte pentru studenţii lor, pentru că eu alesese să trec în slujba ta”. Deci după ce a trecut odihna activă în Dumnezeu „după furtuna secolului” în vila Verecondo la Cassiciacum (IX, 3, 5) iată întoarcerea la Milano pentru a primi Botezul.

Aici Augustin întâlneşte o Biserică arzătoare şi vie. Îşi aminteşte îndeosebi în Săptămâna Sfântă din anul 386 rezistenţa lui Ambroziu şi a credincioşilor săi faţă de pretenţiile ariane ale lui Iustina, cu privegherea prelungită pentru apărarea bisericii şi folosirea cântului antifonat; şi în iunie regăsirea şi depunerea solemnă a martirilor Protasie şi Gervasie (ibidem, 7,16). Augustin va celebra o zi şi în Biserica sa în amintirea lor (Sermones, 286).

După ce a primit Botezul, a venit pentru Augustin timpul de a se întoarce în patrie. Părăseşte Milano în vara-toamna anului 387. Augustin este de acum altul: şederea la Milano, întâlnirea cu Ambroziu, convertirea l-au transformat radical.

(După L’Osservatore Romano, 28 august 2010)

traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu