Maria şi dialogul ecumenic

De Riccardo Burigana

„Există intenţii deosebite pentru rugăciune mai insistentă? (…) Înainte de toate Biserica: marea familie a creştinilor, Trupul mistic al lui Cristos, familia însăşi a Mariei”. Aceste cuvinte ale lui Paul al VI-lea, rostite în omilia pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, la 15 august 1964, sunt semnificative pentru a înţelege rolul reflecţiei mariane în dialogul ecumenic, arătând şi care şi câţi paşi au fost făcuţi în direcţia construirii unităţii vizibile a Bisericii în lumina unei atenţii reînnoite faţă de figura Mariei.

Cuvintele lui Paul al VI-lea se situează în desfăşurarea deplină a Conciliului al II-lea din Vatican, care încă nu definise total orientarea ecleziologică şi prin urmare ecumenică. Constituţia Lumen gentium – care se încheie cu un capitol despre Maria, mult timp considerat autonom faţă de constituţia următoare; decretele Orientalium Ecclesiarum despre Bisericile orientale catolice; Unitatis redintegratio despre principiile catolice ale ecumenismului vor fi promulgate abia la 22 noiembrie.

În august 1964 este publicată prima enciclică a Papei Montini, Ecclesiam suam. Paul al VI-lea are deja în urma sa, alături de atâtea cuvinte şi de atâtea gesturi ecumenice, „pelerinajul ecumenic la Ierusalim”, realizat în ianuarie, cu întâlnirea cu patriarhul ecumenic de Constantinopol Atenagoras, care a marcat o cotitură în dialog, cu căutarea tot mai activă a ceea ce îi unea pe creştini, fără a uita problemele care pe atunci îi despărţeau.

În patrimoniul în comun, mai ales între catolici şi ortodocşi, un loc privilegiat era ocupat de Maria şi de tradiţiile liturgice şi spirituale legate de ea. Între cele patru sărbători mariane Adormirea Maicii Domnului, conform limbajului din cărţile liturgice bizantine, era cea mai veche, înrădăcinată şi răspândită printre comunităţile creştine, aşa încât şi proclamarea dogmei Ridicării la cer a Mariei în anul 1950 din partea lui Pius al XII-lea, după o consultare informală cu episcopatul catolic, nu a redus în nici un fel importanţa acestei sărbători. Celebrarea Conciliului al II-lea din Vatican şi pontificatul lui Paul al VI-lea deschideau o nouă perioadă în dialogul ecumenic, în care figura Mariei a fost supusă unei recitiri intense, cu recuperarea patrimoniului de tradiţii comune din primul mileniu, de la patristică la liturgie, la aşa-numita literatură apocrifă. Noua perioadă s-a îmbogăţit ulterior cu studii, dialoguri, întâlniri locale şi internaţionale, sub pontificatul lui Ioan Paul al II-lea, şi prin atenţia lui constantă faţă de lumea orientală, cu invocaţia repetată, conform textului conciliar, de a ţine cont de cei „doi plămâni ai Bisericii”. Astfel au fost dialogurile Bisericii catolice cu Bisericile ortodoxe, Comuniunea anglicană şi luteranii din Statele Unite. Şi, în acelaşi timp, dialogurile Bisericii ortodoxe cu Bisericile orientale ortodoxe şi Comuniunea anglicană, în timp ce Consiliul ecumenic al Bisericilor a avut o poziţie mai puţin vizibilă.

Din această perioadă, tocmai datorită valenţei sale ecumenice la 360 de grade, a fost importantă lucrarea Grupului de la Dombes, care a dus la publicarea documentului Maria în planul lui Dumnezeu şi în comuniunea sfinţilor (1998) în care apare evident cât de mult figura Mariei poate să fie fundamentală pentru dialogul ecumenic, odată ce s-a recuperat dimensiunea sa biblică, ţinând cont şi de tradiţiile despre ea, dintre care multe fiind aşa de profund răspândite printre credincioşi.

În primii cinci ani ai pontificatului lui Benedict al XVI-lea reflecţia ecumenică despre Maria a continuat, aşa încât s-au înmulţit publicaţiile, printre care trebuie semnalat volumul Mariologia ecumenică a părintelui servit Giancarlo Bruni. El a organizat studiul său în cinci părţi: abordările confesionale ale figurii Mariei, dialogurile ecumenice oficiale internaţionale şi naţionale, întâlnirile neoficiale – mai ales Grupul de la Dombes – contribuţia ecumenismului italian şi posibilele perspective ecumenice ale reflecţiei despre Maria. Nu au lipsit întâlnirile, ca aceea ţinută în octombrie 2009 la Roma, la Universitatea Teologică Pontificală Marioanum (Dogma Ridicării la cer a Mariei: probleme actuale şi tentative de reînţelegere), care a fost al XVI-lea Simpozion internaţional mariologic. În timp ce pe planul dialogurilor ecumenice s-a asistat la o anumită pauză, care nu a depins de un dezinteres momentan faţă de temă, cât mai ales de o necesară pauză după atâta muncă făcută pentru a înţelege diferitele poziţii teologice şi liturgice şi pentru a ajunge la identificarea a ceea ce-i uneşte pe creştini în venerarea Mariei.

Dialogurile au implicat, la nivel diferit, mai ales Biserica catolică şi Biserica ortodoxă, dar ar fi greşit să ne imaginăm că reflecţia despre dimensiunea ecumenică a Mariei ar fi fost circumscrisă la dialogul dintre Roma şi Orient, din moment ce unul din documentele cele mai semnificative a fost declaraţia de la Seattle, Maria: har şi speranţă în Cristos, din 2 februarie 2004, făcut de Comisia internaţională anglicană-catolică. Chiar dacă nu are nici o valoare autoritară, acest text reprezintă o trecere semnificativă pentru a defini un drum ecumenic, care ştie să se elibereze de condiţionările care timp de secole i-au frânat pe creştini în împărtăşirea propriilor tradiţii specifice. Pentru aceasta catolicii şi anglicanii au scris că declaraţia „reflectă cu putere eforturile noastre de a căuta ceea ce păstrăm în comun şi celebrează aspecte importante ale patrimoniului nostru comun. Cele două tradiţii ale noastre împărtăşesc multe din înseşi sărbătorile legate de Maria. Experienţa noastră ne-a făcut să înţelegem că în cadrul cultului realizăm cea mai profundă convergenţă, atunci când îi aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru Maica Domnului, care este una cu noi în acea imensă comunitate de iubire şi de rugăciune pe care o numim comuniune a sfinţilor”. Spaţiu amplu a fost dat Mariei biblice, cu intenţia de a percepe nu numai bogăţiile Scripturii despre figura Mariei ci şi diferitele curente exegetice, care au determinat, mai ales începând din secolul al XVI-lea, o profundă contrapoziţie în Occident.

(După L’Osservatore Romano, 14 august 2010)

traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu