Urmează textul intervenţiei pe care pr. Salvatore Vitello a avut-o la Firenze vineri 4 noiembrie cu ocazia celei dea XXXI-a Întâlniri Naţionale a Centrelor de Ajutor pentru Viaţă (CAV).

Tema vieţii, şi a vieţii care urmează să se nască, merită mereu o atenţie foarte deosebită şi specială din partea fiecărui om, dacă nu măcar pentru că fiecare „trăieşte”, adică experimentează ceva ce numim „viaţă” şi care determină, în mod invincibil, totul din noi.

Biserica se ocupă de viaţă pentru că ea însăşi este „vie” şi pentru că se ocupă de om, de omul întreg! Biserica se ocupă de viaţă pentru că utilizează raţiunea şi, cu claritate dezarmantă, se opreşte la realitatea universală conform căreia viaţa este ceea ce toţi pot experimenta şi pe care nimeni nu şi-a „dat-o de la sine însuşi”.

În acest sens, raţiunea umană, chemată să recunoască „incontestabilitatea” vieţii, are o experienţă de gratuitate care, cu numai câteva clipe de tăcere, se poate recunoaşte la orice om: Viaţa este ceea ce trăiesc, ceea ce, într-un anumit sens, „posed”, dar care nu-mi este dat de mine! Şi această claritate nu se referă numai la originea vieţii, sau la începutul ei, ci este experienţă prezentă: acum, în această clip, în timp ce vă vorbesc, fiecare are experienţa că „nu-şi dă singur” viaţa, că nu „se auto-generează”: suntem, dar nu decidem să fim, existăm ca dar, viaţa ne este dată.

Fie ca oameni care cred, fie ca oameni „care sunt în căutarea adevărului”, aşa cum a indicat recent Sfântul Părinte la întâlnirea de la Assisi (şi aş sublinia că faptul de a fi în drum spre adevăr presupune că un adevăr există, aşadar exclude orice poziţie relativistă), experienţa vieţii ca „dată” este experienţa unui universal „dincolo”, cu care orice om este chemat să se confrunte.

Apoi, credinţa vine în ajutorul raţiunii şi îi aminteşte ceea ce ea ar trebuie deja să ştie prin natură. N-ar putea să fie altfel şi numai o concepţie abstractă, aş spune ideologică şi periculoasă, de „credinţă”, ar tinde să excludă tema apărării vieţii, în orice fază a ei. Am putea spune că viaţa este parte integrantă din Professio fidei a noastră.

Bisrica crede într-un Dumnezeu făcut om, care a trăit în această lume, care a spus despre sine însuşi: „Eu sunt Viaţa” (cf. In 14,6), şi probabil în nici o altă temă, ca în aceasta, unirea şi alianţa puternică dintre credinţă şi raţiune, dintre date biologice şi adevărul revelat iese în evidenţă în necesitatea sa clară şi stringentă, fie antropologică, fie logico-raţională.

Apoi, tema generală a Întâlnirii sugerează câteva reflecţii. De ce „Nici o viaţă nu ne este străină”? Cum putem, cu adevărat, să afirmăm asta?

Consider că condiţia pentru a nu simţi ca „străină” nici o viaţă este a nu simţi ca străină propria viaţă!

Nici o viaţă nu ne este străină pentru că nu ne este străină viaţa noastră. Numai căutând, întâlnind, cunoscând, re-cunoscând şi iubind rădăcina propriei vieţi, şi astfel viaţa în sine, este posibil să nu simţim ca „străină” viaţa altuia.

Cultura morţii, sau dacă se preferă criza culturii vieţii, este în realitate o criză a conştiinţei despre noi înşine, a motivelor profunde pentru care are sens existenţa. Este o criză a întrebărilor constitutive ale eu-lui, pe care cultura hedonistă dominantă le-a redus făcându-le aproape să dispară din amintirea şi din familiaritatea naturală a omului.

Pentru ca nici o viaţă să nu ne fie străină este necesar deci ca să nu ne fie străină viaţa noastră şi ca tot mai mulţi bărbaţi şi femei să fie ajutaţi să descopere această ne-înstrăinare, această familiaritate cu viaţa care nu e altceva decât non familiaritate cu motivele vieţii şi, astfel, cu Autorul ei.

A promova o nouă cultură a vieţii coincide, în acest sens, cu faptul de a răspunde, sistematic, strategic, neobosit şi pasionat la ceea ce Sfântul Părinte a definit: „Urgenţa educativă” şi pe care Conferinţa Episcopală Italiană a indicat-o ca orizont de referinţă pentru următorul deceniu, prin scrisoarea „A educa la viaţa bună a Evangheliei”.

În faţa unei astfel de „urgenţe”, ce misiuni se află în faţa noastră? Ce căi trebuie parcurse? CAV-urile, ştim bine asta, îndeplinesc o muncă extraordinară şi capilară, care reprezentă adevărata slujire adusă vieţii care zilnic şi concret este oferită mamelor aflate în dificultate, celor care, şi sunt mii, fără ajutorul CAV-urilor n-ar fi putut rosti niciodată da-ul lor pentru viaţă.

Avortul este o omucidere? Da! Însă a condamna femeile nu a salvat niciodată vreo viaţă! Este necesar să amintim, tocmai pentru că suntem creştini, că ultimul cuvânt, asupra tuturor relelor din lume şi din istorie, este mereu „Milostivire”! Este necesar să intensificăm, cu orice mijloc, posibilităţile de ajutor concret, pe teren, şi sub profilul formării, îndepărtate, apropiate şi imediate pentru tutelarea vieţii.

Consider că se pot distinge, între cele pe care Biserica şi catolici le pot simţi ca proprii, câteva îndatoriri mai generale şi altele mai specifice.

Între cele mai generale, nu fără o anumită doză de curaj, s-ar putea găsi cel puţin două:

1 - O serioasă propunere de revizuire a legii 194, şi în lumina sentinţei recente a Curţii Europene de Justiţie, care a stabilit că este interzis să se breveteze medicamente luate din celule staminale, cu proceduri care comportă distrugerea embrionilor umani. Nu sunt un jurist, deci las altora misiunea de a studia „cum” trebuie folosită sentinţa şi cum trebuie rezolvate contradicţiile juridice neneglijabile pe care ea le deschide. Cum poate să fie interzisă brevetarea medicamentelor provenite din distrugerea de embrioni şi, în aceeaşi orânduire juridică, să fie tolerat avortul? Şi jurisprudenţa americană face nişte paşi înainte, cel puţin la nivel de fiecare Stat.

2 - Un alt argument puternic de angajare eclezială este desigur cel al apărării teologice a obiecţiei de conştiinţă, pentru personalul sanitar. Ea, din păcate, este foarte atacată în toată Europa şi chiar şi în Italia. Este necesar ca teologii să arate din nou că obiecţia de conştiinţă are valoare antropologică, morală, are valoare pedagogică şi fundament ştiinţific. Obiecţia de conştiinţă nu poate decât să fie limitată de un singur factor: respectarea ordinii publice. Nici un om nu poate să fie obligat să acţioneze împotriva propriei conştiinţe, cu atât mai puţin despre teme aşa de fundamentale şi de bază cum este viaţa. Un semnal puternic, după părerea mea, în acest sens a fost naşterea, de circa un an, a Asociaţiei Italiene de Ginecologi Obstetricieni Catolici (AIGOC – www.aigoc.com): merită atenţie datorită capacităţii de a conjuga doctrina sănătoasă, înalta profesionalitate şi stilul fidel şi niciodată colţuros.

Între îndatoririle cele mai specifice? Ce se poate face pentru a ajuta cu adevărat viaţa, începând de la parohii şi de la comunităţi?

Desigur CAV-urilor şi prezenţa lor, chiar vizibilă, structurală, în parohii poate să fie o resursă extraordinară, deşi veghind asupra riscului mereu prezent al unei necuvenite confesionalizări a ceea ce este, şi trebuie să rămână, o slujire pentru viaţă şi tocmai de aceea adresată tuturor, fără nici o deosebire!

Parohiile pot să contribuie mult la spargerea „zidului de complicitate culturală” care învăluie problema gravă a avortului. Deşi nu consider în general viabilă soluţia acelui paroh dintr-o regiune din sudul Italiei, care a decis să tragă clopotul „ca la mort” pentru orice avort din spitalul apropiat; astfel de iniţiative sunt semnul tulburării profunde care se cuibăreşte în conştiinţele mai sensibile. A trăi într-o societate aducătoare de moarte, contradictorie din punct de vedere juridic şi în care valoarea vieţii umane, destul de des este considerată inferioară valorii vieţii animale, provoacă multe tensiuni interioare. Probabil, supraveghind atent asupra riscului mereu posibil al deraierii, este necesar să se înceapă a se spune realmente cu sunt lucrurile, chiar şi în termeni numerici. Fericita Tereza de Calcutta docet (= ne învaţă).

Pentru că în parohii se simte ca temă centrală aceea a apărării vieţii este urgent şi necesar ca, în Seminarii şi în Instituţiile academice în care tinerii se pregătesc pentru preoţie, să fie incluse studii bioetice serioase, documentate, actualizate din punct de vedere ştiinţific şi în sintonie deplină cu indicaţiile magisteriului. Nu aş vedea nepotrivită, dată fiind urgenţa în care ne aflăm, şi posibilitatea de a introduce experienţe pastorale conduse în mod corespunzător, în slujba vieţii care urmează să se nască.

Este necesar a-i îndemna pe parohi şi pe colaboratorii lor preoţi să înveţe şi să-i înveţe pe alţii importantele „dimensiuni morale” ale contracepţiei. Nu este un mister, din păcate, că asupra aceste teme foarte delicate şerpuieşte o mare complicitate care devine, destul de des, tolerare tacită. În schimb ar putea să fie „profetic” a aminti enciclica Humanae vitae şi oportunitatea de a relua, şi la cursurile prematrimoniale, o critică constructivă puternică a contracepţiei, aşa cum a fost impusă cultural din anii şaizeci încoace.

Tolerarea contracepţiei ajunge să deschidă porţile pentru tolerarea avortului, aşa cum a intuit bine Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea.

Nimeni nu ignoră că frumuseţea unei metode naturale, respectarea, ca să spunem aşa, a naturii lucrurilor se poate înţelege (şi trăi) numai dacă s-a experimentat un „alt mod” de a trăi pe care îl numim: „noutate a întâlnirii cu Cristos”. Deci refuzarea contracepţiei artificiale poate şi trebuie să fie indicată, are motive naturale grandioase, dar presupune un „drum nou” care deja s-a început şi dorinţa de a-l parcurge. Presupune acea întâlnire cu „un Eveniment, cu o Persoană care dă vieţii un nou orizont şi cu asta direcţia decisivă” (Deus caritas est, nr. 1).

Este oportun a educa la împărtăşire în susţinerea vieţii, solicitând şi grupurile mici să ofere ajutor economic concret femeilor aflate în dificultate, susţinând realmente da-ul lor liber spus vieţii.

Consider profetică instituirea de grupuri de rugăciune, în special de Adoraţie euharistică, şi cu implicarea copiilor şi a familiilor lor, în sprijinul vieţii şi ca reparare a avorturilor făcute. Forţa rugăciunii este inimaginabilă şi poate cu adevărat „să mute munţii”.

Toate acestea vor educa, progresiv, la înţelegerea, la primirea şi, acolo unde este necesar, la apărarea principiilor nenegociabile, chiar şi în alegerile politice. Afirmă Sfântul Părinte în Caritas in veritate: „Deschiderea spre viaţă este în centrul adevăratei dezvoltări. Atunci când o societate porneşte spre negarea şi suprimarea vieţii, ajunge să nu mai găsească motivaţiile şi energiile necesare pentru a se ocupa de slujirea adevăratului bine al omului. Dacă se pierde sensibilitatea personală şi socială faţă de primirea unei vieţi noi, atunci şi alte forme de primire utile vieţii sociale devin aride” (Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, nr. 28).
Noi nu am pierdut această sensibilitate, pentru aceasta „Nici o viaţă nu ne este străină”.