Dincolo de orice suspiciune

Sfântul Francisc de Assisi poate să fie într-un anumit mod definit „sfântul lui Grigore al IX-lea”, aşa încât la Sfânta Peşteră de la Subiaco n-au existat îndoieli în a-l reprezenta alături de Pontif ca şi cum era un atribut iconografic al său. De fapt, dacă atunci când era cardinalul Ugolino d’Ostia l-a cunoscut pe Francisc şi a avut un rol principal în dezvoltarea fraţilor minori, ca Papă – cu o decizie mai mult unică decât rară – a luat personal iniţiativa canonizării lui şi i-a comandat fratelui Tommaso da Celano relatarea vieţii noului sfânt, adică Vita beati Francisci.
Aceeaşi istorie pare să se repete cu sfânta Clara şi Papa Alexandru al IV-lea: de fapt, tocmai cardinalul Rainaldo de Jenne cu scrisoarea Quia vSocios din 16 septembrie 1252 a aprobat Forma vitae, adică Regula, Clarei şi odată devenit Papă a canonizat-o la Anagni în august 1255, comandând tot lui Tommaso da Celano scrierea vieţii ei, adică Legenda sanctae Clarae virginis.
Chiar dacă rămâne un punct de referinţă important pentru cunoaşterea sfinţeniei Clarei din Assisi, şi această ultimă operă cade sub judecata implacabilă a „istoriografiei suspiciunii” conform căreia hagiografia corespunde numai mitizării, contrapunându-se adevărului istoric care trebuie căutat în altă parte; însuşi autorul a devenit nesigur şi s-a deschis o adevărată problemă în această privinţă.
Astfel în cazul Clarei din Assisi izvor de excelenţă au fost considerate actele Procesului de canonizare, însă privite şi ele cu o anumită suspiciune deoarece au ajuns la noi numai într-un dialect local de la sfârşitul secolului al XV-lea.
În această încurcătură de suspiciuni, neîncredere şi întrebări nerezolvate intră volumul lui Marco Guida, O legendă în căutare de autor. Viaţa sfintei Clara de Assisi abia publicat în coloana „Subsidia agiografica” de către Société des Bollandistes (Bruxelles, 259 de pagini).
Caracteristica acestui studiu este că, deşi nu neglijează diferitele probleme şi cuceriri ale istoriografiei clariane, se confruntă direct cu izvoarele primare, adică scrisoarea Gloriosus Deus cu care Inocenţiu al IV-lea la 18 octombrie 1253, la numai două luni de la moartea ei, dădea ordin episcopului de Spoleto să înceapă investigaţia de canonizare, Actele procesului de canonizare, bula de canonizare Clara claris preclara, şi în sfârşit Legenda sanctae Clarae virginis. Referitor la această ultimă operă tratează problema inerentă diferitelor atribuiri, adică Bonaventura de la Bagnoregio, Tommaso da Celano sau un literat de la Curia romană.
Graţie unei sinopse cromatice a acestor texte – de care dispunem ediţia critică graţie mai ales muncii preţioase a lui Giovanni Boccali – Marco Guida ajunge la rezultate surprinzătoare. Înainte de toate că dialectul local din Actele procesului de canonizare, făcut de clarisa Battista Alfani de la mănăstirea din Monteluce din Perugia, a fost desfăşurat cu o mare rigoare filologică şi respectare a textului original latin, motiv pentru care este un izvor credibil. În mod secundar că autorul Legenda sanctae Clarae virginis atunci când nu se inspiră de alte izvoare numindu-l pe sfântul Francisc îl denumeşte adesea pater, mărturisind astfel apartenenţa sa la fraţii minori.
În afară de asta, în această operă hagiograful inserează adăugiri proprii din care apare clar că a putut să se documenteze cu privire la câteva amănunte din viaţa sfintei Clara. Prima adnotare se referă la perioada cuprinsă între fuga ei din casa paternă şi promisiunea de ascultare faţă de fratele Francisc, în care au existat episoade importante cum ar fi tăierea părului în capela Porţiunculei, rămânerea la mănăstirea benedictină „Sfântul Paul” şi bineserca „Sfântul Înger” din Panzo, stabilirea ei definitiv la biserica „Sfântul Damian” în apropiere de Assisi.
Alte informaţii importante transmise de Legenda sanctae Clarae virginis se referă la raportul dintre Clara şi diferiţi pontifi, adică Inocenţiu al III-lea, Grigore al IX-lea, Inocenţiu al IV-lea şi însuşi cardinalul Rainaldo de Jenne, viitorul Alexandru al IV-lea.
Totuşi în această operă există şi omisiuni, care desigur nu sunt întâmplătoare, ca de exemplu câteva viziuni ale sale considerate nepotrivite unui anumit model de sfinţenie, dorinţa martiriului apărută ca urmare a veştii uciderii pentru credinţă a câtorva fraţi minori în Maroc (aşa-numiţii Protomartiri franciscani ale căror rămăşiţe pământeşti sunt păstrate acum în biserica „Sfântul Anton” din Terni), confirmarea Regulii din partea lui Inocenţiu al IV-lea.
La sfârşitul studiului său – în care dezmite prin analizarea atentă a izvoarelor afirmaţii considerate categorice de cercetători autoritari – Marco Guida ajunge la câteva rezultate importante cum este de exemplu atribuirea sigură a Legenda sanctae Clarae virginis fratelui Tommaso da Celano, timp de mai mult decenii hagiograf oficial al sfântului Francisc. Un studiu care, aşa cum afirmă Jacques Dalarun în Prefaţă, constituie o contribuţie importantă nu numai pentru studiile franciscani şi clariani, ci pentru cele hagiografice în general, arătând că o anumită suspiciune continuă faţă de izvoarele hagiografice este în mod clar numai o prejudecată ideologică ce împiedică să vadă fie nucleele de realitate istorică relatate, fie lectura teologică pe care vrea s-o ofere autorul despre ele.