Veneraţi fraţi,
Iubiţi fraţi şi surori!
Celebrez cu bucurie astăzi Sfânta Liturghie pentru voi care sunteţi angajaţi în multe părţi ale lumii pe frontierele noii evanghelizări. Această Liturgie este încheierea întâlnirii care ieri v-a chemat să vă confruntaţi în privinţa locurilor acestei misiuni şi să ascultaţi câteva mărturii semnificative. Eu însuşi am voit să vă prezint câteva gânduri, în timp ce astăzi frâng pentru voi pâinea Cuvântului şi a Euharistiei, având certitudinea – împărtăşită de noi toţi – că fără Cristos, Cuvânt şi Pâine a vieţii, nu putem face nimic (cf. In 15,5). Sunt bucuros că această întâlnire se situează în contextul lunii octombrie, chiar cu o săptămână înainte de Ziua Misionară Mondială: acest lucru aminteşte de justa dimensiune universală a noii evanghelizări, în armonie cu aceea a misiunii ad gentes.
Vă adresez un salut cordial vouă tuturor care aţi primit invitaţia Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări. Îndeosebi îl salut şi îi mulţumesc preşedintelui acestui dicaster recent înfiinţat, monseniorul Salvatore Fisichella, şi pe colaboratorii săi.
Să venim acum la lecturile biblice în care astăzi Domnul ne vorbeşte. Prima, luată din cartea profetului Isaia, ne spune că Dumnezeu este unul, este unic; nu există alţi dumnezei în afară de Domnul şi chiar puternicul Cirus, împărat al perşilor, face parte dintr-un plan mai mare, pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte şi îl duce înainte. Această lectură ne dă sensul teologic al istoriei: răsturnările epocale, succesiunea marilor puteri stau sub stăpânirea supremă a lui Dumnezeu; nici o putere pământească nu poate să stea în locul său. Teologia istoriei este un aspect important, esenţial al noii evanghelizări, pentru că oamenii din timpul nostru, după perioada nefastă a imperiilor totalitare din secolul al XX-lea, au nevoie să regăsească o privire de ansamblu asupra lumii şi asupra timpului, o privire cu adevărat liberă, paşnică, acea privire pe care Conciliul al II-lea din Vatican a transmis-o în documentele sale şi pe care predecesorii mei, Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea şi Fericitul Ioan Paul al II-lea, au ilustrat-o cu magisteriul lor.
A doua lectură este începutul Primei Scrisori către Tesaloniceni, şi deja acest lucru este foarte sugestiv pentru că e vorba de cea mai veche scrisoare care a ajuns la noi a celui mai mare evanghelizator din toate timpurile, apostolul Paul. El ne spune înainte de toate că nu se evanghelizează în manieră izolată: de fapt, şi el avea drept colaboratori pe Silvan şi pe Timotei (cf. 1Tes 1,1) şi pe mulţi alţii. Şi imediat adaugă un alt lucru foarte important: că vestirea trebuie să fie mereu precedată, însoţită şi urmată de rugăciune. De fapt, scrie el: „Îi mulţumim mereu lui Dumnezeu pentru voi toţi, pomenindu-vă fără încetare în rugăciunile noastre” (v. 2). Apostolul spune apoi că este foarte conştient de faptul că pe membrii comunităţii nu i-a ales el, ci Dumnezeu: „aţi fost aleşi” – afirmă el (v. 4). Fiecare misionar al Evangheliei trebuie să ţină cont mereu de acest adevăr: Domnul e cel care atinge inimile cu Cuvântul său şi cu Duhul său, chemând persoanele la credinţă şi la comuniunea în Biserică. În sfârşit, Paul ne lasă o învăţătură foarte preţioasă, luată din experienţa sa. El scrie: „Pentru că evanghelia noastră n-a ajuns la voi numai prin cuvânt, ci şi prin putere, prin Duhul Sfânt şi prin convingerea deplină” (v. 5). Evanghelizarea, pentru a fi eficace, are nevoie de forţa Duhului, care să însufleţească vestirea şi să reverse în cel care o duce acea „convingere deplină” despre care vorbeşte apostolul. Aceste termen „convingere”, „convingere deplină”, în originalul grec, este pleroforia: un cuvânt care nu exprimă atât aspectul subiectiv, psihologic, cât mai degrabă plinătatea, fidelitatea, caracterul complet – în acest caz al vestirii lui Cristos. Vestire care, pentru a fi împlinită şi fidelă, cere să fie însoţită de semne, de gesturi, ca predica lui Isus. Cuvânt, Duh şi convingere – astfel înţeleasă – sunt deci inseparabile şi contribuie să facă în aşa fel încât mesajul evanghelic să se răspândească în mod eficace.
Ne oprim acum asupra textului din Evanghelie. E vorba despre textul cu privire la legitimitatea tributului care trebuie plătit Cezarului, care conţine răspunsul celebru al lui Isus: „Daţi Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu” (Mt 22,21). Însă, înainte de a ajunge la acest moment, există o trecere care se poate referi la cei care au misiunea de a evangheliza. De fapt, interlocutorii lui Isus – discipoli ai fariseilor şi irodieni – se adresează Lui cu o apreciere, spunând: „Ştim că eşti sincer şi înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu: nu eşti părtinitor cu nimeni, căci nu te uiţi la faţa omului” (v. 16). Tocmai această afirmaţie, deşi este mişcată de ipocrizie, trebuie să atragă atenţia noastră. Discipolii fariseilor şi irodienii nu cred în ceea ce spun. Afirmă asta numai ca o captatio benevolentiae pentru a fi ascultaţi, însă inima lor este foarte departe de acel adevăr; ba chiar ei vor să-l atragă pe Isus într-o capcană pentru a-l putea acuza. În schimb pentru noi expresia aceea este preţioasă şi adevărată: de fapt, Isus este sincer şi învaţă cu adevărat calea lui Dumnezeu: nu este părtinitor cu nimeni, căci nu se uită la faţa omului. El însuşi este această „cale a lui Dumnezeu” pe care noi suntem chemaţi să o parcurgem. Putem aminti aici cuvintele lui Isus însuşi, în Evanghelia lui Ioan: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (14,6). Este iluminant în această privinţă comentariul sfântului Augustin: „Era necesar ca Isus să spună: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa" pentru că, odată cunoscută calea, rămânea de cunoscut ţinta. Calea conducea la adevăr, conducea la viaţă… Şi noi unde mergem dacă nu la El? Şi pe ce cale mergem dacă nu prin El?” (In Ioh 69, 2). Noii evanghelizatori sunt chemaţi să meargă cei dintâi pe această Cale care este Cristos pentru a face cunoscută altora frumuseţea Evangheliei care dăruieşte viaţa. Şi pe această Cale nu mergem niciodată singuri, ci în companie: o experienţă de comuniune şi de fraternitate care este oferită celor pe care îi întâlnim, pentru a-i face părtaşi de experienţa pe care o avem cu Cristos şi cu Biserica sa. Astfel, mărturia unită cu vestirea poate să deschidă inima celor care sunt în căutarea adevărului pentru ca să poată ajunge la sensul propriei vieţi.
O scurtă reflecţie şi despre problema centrală a tributului dat Cezarului. Isus răspunde cu un surprinzător realism politic, legat cu teocentrismul tradiţiei profetice. Tributul dat Cezarului trebuie plătit pentru că imaginea pe monedă este a lui; însă omul, orice om, poartă în sine o altă imagine, pe cea a lui Dumnezeu şi de aceea Lui, şi numai Lui, fiecare este debitor cu propria existenţă. Părinţii Bisericii, pornind de la faptul că Isus face referinţă la imaginea împăratului imprimată pe moneda tributului, au interpretat acest text în lumina conceptului fundamental despre om imagine a lui Dumnezeu, conţinut în primul capitol din Cartea Genezei. Un autor anonim scrie: „Imaginea lui Dumnezeu nu este imprimată pe aur, ci pe neamul omenesc. Moneda Cezarului este aur, cea a lui Dumnezeu este umanitatea… De aceea dă bogăţia ta materială Cezarului, dar păstrează pentru Dumnezeu nevinovăţia unică a conştiinţei tale, unde Dumnezeu este contemplat… de fapt, Cezarul a cerut imaginea sa pe orice monedă, însă Dumnezeu l-a ales pe om, pe care el l-a creat, pentru a reflecta gloria sa” (Anonim, Operă incompletă despre Matei, Omilia 42). Şi sfântul Augustin a folosit de mai multe ori această referinţă în omiliile sale: „Dacă Cezarul reclamă propria imagine imprimată pe monedă – afirmă el – nu va cere Dumnezeu de la om imaginea divină sculptată în el?” (En. in Ps., Psalmul 94, 2). De asemenea: „După cum se redă Cezarului moneda, tot aşa se redă lui Dumnezeu sufletul luminat şi imprimat de lumina feţei sale… de fapt, Cristos locuieşte în omul interior” (Ivi, Psalmul 4, 8).
Acest cuvânt al lui Isus este bogat în conţinut antropologic şi nu se poate reduce numai la domeniul politic. De aceea, Biserica nu se limitează să amintească oamenilor distincţia justă între sfera de autoritate a Cezarului şi cea a lui Dumnezeu, între domeniul politic şi cel religios. Misiunea Bisericii, ca aceea a lui Cristos, este în mod esenţial să vorbească despre Dumnezeu, să facă memoria suveranităţii sale, să amintească tuturor, în special creştinilor care au rătăcit propria identitate, dreptul lui Dumnezeu asupra a ceea ce îi aparţine, adică viaţa noastră.
Tocmai pentru a da reînnoit impuls misiunii întregii Biserici de a-i conduce pe oameni afară din deşertul în care adesea se află spre locul vieţii, spre prietenia cu Cristos care ne dăruieşte viaţa în plinătate, aş vrea să anunţ la această Celebrare euharistică faptul că am decis să convoc un „An al Credinţei”, pe care voi avea ocazia să-l ilustrez cu o respectivă Scrisoare apostolică. Acest „An al Credinţei” va începe la 11 octombrie 2012, când se aniversează 50 de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican, şi se va termina la 24 noiembrie 2013, Solemnitatea lui Cristos Regele Universului. Va fi un moment de har şi de angajare pentru o convertire tot mai deplină la Dumnezeu, pentru a întări credinţa noastră în El şi pentru a-L vesti cu bucurie omului din timpul nostru.
Iubiţi fraţi şi surori, voi sunteţi printre protagoniştii noii evanghelizări pe care Biserica a întreprins-o şi o duce înainte, nu fără dificultăţi, dar cu acelaşi entuziasm al primilor creştini. În încheiere, îmi însuşesc expresiile apostolului Paul pe care le-am ascultat: îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru voi toţi şi vă asigur că vă port în rugăciunile mele, amintindu-mi de angajarea voastră în credinţă, de strădania voastră în caritate şi de speranţa voastră constantă în Domnul nostru Isus Cristos. Fecioara Maria, care nu s-a temut să răspundă „da” la Cuvântul Domnului şi, după ce l-a zămislit în sânul ei, a pornit la drum plină de bucurie şi de speranţă, să fie mereu modelul vostru şi călăuza voastră. Învăţaţi de la Maica Domnului şi Mama noastră să fiţi umili şi în acelaşi timp curajoşi; simpli şi înţelepţi; blânzi şi puternici, nu cu forţa lumii, ci cu aceea a adevărului. Amin.
Papa Benedict al XVI-lea
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu