Al treilea moment important din seria întâlnirilor pe care le-a prilejuit Curtea Neamurilor la Bucureşti a fost colocviul intitulat „Raţiunea şi antinomiile credinţei. Dialogul dintre cei care cred şi cei ce nu cred”, un colocviu co-prezidat de Cardinalul Gianfranco Ravasi şi Andrei Pleşu şi găzduit de Colegiul Noua Europă, miercuri, 12 octombrie 2011, începând cu ora 18.
Şi de data aceasta, sala în care a avut loc dialogul s-a dovedit a fi neîncăpătoare. Am remarcat printre cei prezenţi în sală, alături de IPS Ioan Robu, arhiepiscop şi mitropolit de Bucureşti, IPS Javier Lozano, nunţiu apostolic în România şi Republica Moldova, PS Cornel Damian, d-l Bogdan Tătaru-Cazaban, ambasadorul României la Sfântul Scaun, câţiva clerici ortodocşi, numeroşi intelectuali şi oameni de cultură importanţi din România.
La ora 18 fix, cu o precizie elveţiană, amintesc aici că edificiul în care se află Colegiul Noua Europă este o donaţie a statului elveţian, au intrat în sală Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură din Vatican, card. Gianfranco Ravasi şi rectorul Colegiului Noua Europă, d-l prof. Andrei Pleşu. După ce i-a salutat pe cei prezenţi, rectorul Colegiului a descris pe scurt metodologia dialogului ce urma să aibă loc, precizând cele două momente principale: mai întâi prezentarea cadrului general al temei întâlnirii de către co-preşedinţii colocviului, adică Andrei Pleşu şi card. Ravasi, apoi prezentarea unor puncte de vedere asupra aceleiaşi tematici de către următorii invitaţi: Vlad Alexandrescu, Alexander Baumgarten, Francisca Băltăceanu, Andrei Cornea, Michel Kubler, Anca Manolescu şi Dan C. Mihăilescu – toţi oameni de cultură din România care s-au remarcat în ultima vreme nu doar printr-o anumită legătură cu Colegiul Noua Europă, aşa cum spunea d-l Pleşu, adică prin faptul că au fost bursieri ai acestui Colegiu, ci şi prin numeroase publicaţii în domeniul ştiinţelor exacte, literaturii, filosofiei şi teologiei.
Cu farmecul lui caracteristic, d-l Andrei Pleşu a spus în cuvântul introductiv că, în viaţa de zi cu zi, este destul de greu să facem o distincţie radicală între cei ce cred şi cei ce nu cred; viaţa ne arată că aceste două categorii sunt amestecate. Totuşi, a făcut distincţia între „cei ce cred că cred” şi „cei ce cred că nu cred”. Din prima categorie fac parte adepţii ortopraxiei, credincioşii fără patos, fără tulburare; celei de-a doua categorii îi aparţin cei ce consideră credinţa ca un fel de beatitudine permanentă, un extaz fără sfârşit, o bucurie continuă de prezenţă lui Dumnezeu. Punctul lui Andrei Pleşu asupra credinţei se inspiră din parabolele evanghelice care vorbesc despre aşteptarea Stăpânului. Aşteptarea îl face prezent pe Stăpân, astfel încât credinţa devine un dialog cu absenţa şi tăcerea lui Dumnezeu. Aici A. Pleşu a invocat un cuvânt al Papei Benedict al XVI-lea care spunea într-o carte a sa: „orice credincios trăieşte şi ispita necredinţei şi orice necredincios trăieşte şi ispita credinţei”. În concluzie, raportul dintre credinţă şi necredinţă în sufletul unui om nu poate să fie ceva confortabil sau sedentar.
Cu eleganţă şi fineţe intelectuală, card. Gianfranco Ravasi a continuat ideile lui A. Pleşu şi a indicat patru elemente fundamentale ale raportului dintre credinţă şi necredinţă. Mai întâi, deosebirea dintre credinţă şi necredinţă nu este fixă, rigidă, ci mobilă sau flexibilă. De aceea experienţa absenţei lui Dumnezeu face parte din dinamica credinţei. A ilustrat acest aspect cu o scenă dintr-un film de Ingmar Bergman, care descrie drama unui păstor de suflete ce-şi pierde credinţa şi, cu toate acestea, trebuie să vorbească despre Dumnezeu. Al doilea element este legătura complexă dintre credinţă şi religie. Se întâmplă ca uneori religia să întunece credinţa. Referindu-se la K. Barth, renumitul teolog protestant, card. Ravasi a preluat rugăciunea pe care acesta o spunea în fiecare dimineaţă: „Doamne, eliberează-mă de religie şi dă-mi credinţa!”. Al treilea element priveşte raportul tensionat din sufletul multor credincioşi care cred că nu cred. Într-un mod cu totul aparte, curtea neamurilor se adresează acestei categorii de oameni credincioşi, pe care îi invită la căutarea lui Dumnezeu, încercând să-i scoată din indiferenţă şi superficialitate. Pentru a exemplifica această stare de lucruri, a fost adus în discuţie şi Julien Green, care spunea într-o pagină de jurnal: „atâta vreme cât suntem neliniştiţi, putem sta liniştiţi!”. În fine, ultimul element la care a făcut referinţă eruditul cardinal Ravasi este legat de sentimentul absenţei pe care îl comportă actul credinţei. Reluând deosebirea pe care a făcut cu o seară înainte la Ateneul Român, şi anume deosebirea dintre gol sau vid şi absenţă, a spus că absenţa Stăpânului sau a lui Dumnezeu ar trebui să întărească, să hrănească, nu să slăbească credinţa noastră. În concluzie, a insistat pe două comportamente intelectuale şi spirituale importante: în aventura credinţei, să nu uităm niciodată că iniţiativa o are Dumnezeu (aspect subliniat de Sf. Paul în scrisorile sale), apoi, dezvoltând o constatare care trezeşte uimirea filosofului francez Jean-Luc Marion – faptul că astăzi lumea nu vorbeşte despre Dumnezeu, despre Cristos (Cristofobia) – i-a invitat pe participanţii la colocviu să aibă curajul să-l spună, să-l proclame pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu lumii de astăzi.
După aceste poziţionări metodologice generale, au intervenit mai mulţi invitaţi, cum am spus mai sus. În ordinea intervenţiilor, primul a fost Andrei Cornea, de religie evreu şi specialist în filosofia artei. Amestecând puţin lucrurile, în opinia lui Cornea, credinţa este prezentă oriunde şi peste tot, nu doar în viaţa religioasă, ci şi în viaţa ştiinţifică. Pentru el, credinţa este un conglomerat artificial, şi asta se datorează inconsecvenţei structurale a fiinţei umane. Desigur aici s-ar putea spune că există o diferenţă între credinţa religioasă şi credinţa ştiinţifică. Al doilea invitat a fost Michel Kubler, fost redactor şef al cotidianului francez La Croix, actualmente parohul comunităţii catolicilor francofoni din Bucureşti. Pentru Kubler, în România nu ar exista necredincioşi, procentele participării la viaţa liturgică a Bisericii sunt foarte mari, de aceea s-a întrebat în ce măsură se poate vorbi în comunitatea creştină majoritar ortodoxă din România despre laicitate şi dacă această comunitate este conştientă de fenomenul secularizării. Precizez că Michel Kubler înţelege secularizarea în sensul lui Ch. Taylor, adică drept repoziţionare a credinţei. Erudita profesoară de ştiinţe biblice, Francisca Băltăceanu a vorbit despre condiţiile dialogului, invitând la respect reciproc şi la cuminţenie intelectuală, zicând că „antinomiile credinţei non sunt multiplicanda sine necessitate”. Pentru Dan C. Mihăilescu, cel mai important critic literar român al zilelor noastre, sunt mulţi în situaţia celui care crede că nu crede, de aceea s-a întrebat: oare cultura este un fel de blestem în calea credinţei? De ce oamenii de cultură nu au curajul să îngenuncheze în biserici? Anca Manolescu, matematician de profesie, a adus în discuţie calea apofatismului, interpretând ideile lui Simone Weil, Nikolai Berdiaev şi Nicolaus Cusanus. Pentru Anca Manolescu, credinţa creştină ar trebui să se manifeste într-o formă mai verticală sau spirituală. Vlad Alexandrescu, fost ambasador, cu o pregătire ştiinţifică, dar şi filosofico-teologică, s-a oprit frământările lui Blaise Pascal, pe care le-a adus în atenţia celor prezenţi printr-o adâncire a relaţiei dintre lumină şi credinţă; în concluzie, a spus că fiecare vede cât poate, potrivit psalmistului (şi Sf. Augustin): „in lumine tuo videbimus lumen tuum, Domine!” (Ps 35). În sfârşit, pentru Alexander Baumgarten, profesor de filozofie medievală la Cluj, aducând o discuţie a preocupare scolastică – diferenţa dintre copist, compilator, comentator şi autor – a indicat una dintre condiţiile de bază ale dialogului dintre credincioşi şi necredincioşi, şi anume asumarea conceptului de raţionalitate deschisă, universală.
Ultimul cuvânt l-a avut card. Ravasi, care a terminat cu o parabolă orientală. A spus aşa: „ultimul care vorbeşte la sfatul înţelepţilor, trebuie să se ridice în picioare, să tacă şi să iasă afară”. Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură din Vatican a confirmat dubiile şi observaţiile invitaţilor la colocviu şi a formulat urarea ca această întâlnire pe care a prilejuit-o Curtea Neamurilor la Bucureşti să fie începutul unui itinerar continuu de căutare, fie la nivel individual, fie la nivel comunitar.
Colocviul a durat până la ora 20,30. Participanţii nu păreau obosiţi, chiar dacă au trecut mai bine de două ore de mini conferinţe de mare înălţime speculativă; păreau gata să o ia de la capăt. Am văzut că discuţiile au continuat afară, pe stradă, în maşină, poate şi acasă. Din toate cele văzute şi ascultate în Atrium gentium de la Bucureşti în zilele de 11 şi 12 octombrie 2011, tragem concluzia că iniţiativa pontificală a Curţii Neamurilor este un drum care ar trebui urmat, continuat.

Pr. dr. Wilhelm Dancă