Marţi, 11 octombrie 2011, ora 18, Ateneul Român era plin de lume: episcopi, preoţi, persoane consacrate, credincioşi laici, catolici şi ortodocşi, oameni obişnuiţi şi oameni şcoliţi, intelectuali tineri şi bătrâni – toţi îl aşteptau pe card. Gianfranco Ravasi, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură din Vatican, atât pentru prezentarea primei lui cărţi în limba română, şi anume „Întrebări privitoare la credinţă. 150 de răspunsuri la întrebările celor care cred şi ale celor care nu cred”, cât şi pentru dialogul cu directorul Institutului Cultural Român, d-l Horia Roman Patapievici, programat să înceapă la ora 19.
Într-adevăr, câteva minute după ora 18, au intrat în holul central al Ateneului, card. Ravasi, însoţit de ministrul culturii din România, d-l Kelemen Hunor, de ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun, d-l Bogdan Tătaru-Cazaban, de directorul editurii Humanitas, unde s-a publicat cartea, profesorul Gabriel Liiceanu, şi de directorul Ateneului Român, d-l Andrei Dumitriu. Primul dintre vorbitori a fost prof. Gabriel Liiceanu, care s-a întrebat de ce este importantă această carte? Pentru că ne prezintă mai multe întrebări şi răspunsuri şi, din acest punct de vedere, cartea îi educă pe oamenii din zilele noastre să-şi pună întrebări mari, ultime, fundamentale despre viaţă. Apoi, prof. Liiceanu s-a întrebat: de ce nu există răspunsuri definitive? De ce sunt întrebări fără răspuns? Pentru că, a răspuns directorul editurii Humanitas, întrebările vieţii nu au un răspuns unic. În fine, prof. Liiceanu s-a întrebat de unde provine competenţa unui cardinal să pună şi să caute un răspuns la întrebările mari ale vieţii? Priceperea şi autoritatea card. Ravasi provin din cunoaşterea profundă a Bibliei, a tradiţiei creştine şi a misiunii ce i-a fost încredinţată. Totuşi, a remarcat prof. Gabriel Liiceanu, competenţa card. Ravasi este limitată la lumea celor care cred. În fine, cartea este fascinantă, pentru că spune că există întrebări fără răspuns şi, în felul acesta, cultivă prestigiul misterului.
În cuvântul său, ministrul culturii din România, d-l Kelemen Hunor a remarcat invitaţia subtilă pe care o adresează cartea, şi anume aceea de a dialoga unii cu alţii, şi ideea pe care o propune, adică dialogul ca formă de convieţuire. Cartea i se pare importantă, pentru că formulează întrebări esenţiale, descrie frământările profunde ale omului care caută să creadă, şi, din acest punct de vedere, rămâne o carte vie, constituindu-se într-un reper pentru întrebările mari ale vieţii.
Ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun, d-l Bogdan Tătaru-Cazaban, care a avut o contribuţie deosebită în organizarea acestui eveniment cultural-creştin, a salutat apariţia cărţii card. Ravasi şi a spus că vede în ea o invitaţie de a ieşi din indiferenţă. Pentru d-l Bogdan Tătaru-Cazaban, cartea demonstrează faptul că Biblia este Marele Cod al civilizaţiei europene şi, prin întrebările pe care le conţine, educă fără pedanterie, fără protocol. În fine, cartea este expresia unei atenţii întreite: spirituale, intelectuale şi culturale.
Luând cuvântul la lansarea primei lui cărţi în limba română, în mod vădit emoţionat, card. Ravasi a spus mai întâi cum a ajuns să scrie această carte. Astfel, în calitate de interpret al Scripturii în mas-media italiană, fie în scris, fie în direct la televizor, a provocat multe întrebări în sufletele cititorilor şi ascultătorilor săi, din Italia, dar şi din Albania sau chiar Malta. De la aceştia a primit foarte multe întrebări, pe care a trebuit să le selecteze într-un prim moment, apoi să le dea un răspuns. Aşa s-a născut cartea card.-lui Ravasi: „Întrebări privitoare la credinţă”. În al doilea rând, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură din Vatican a pledat pentru importanţa întrebărilor în viaţa omului şi, mai ales, pentru cultura întrebărilor fundamentale care, după opinia Eminenţei Sale, sunt cauză de creştere nu doar morală, spirituală şi culturală, ci şi economică şi socială. În fine, card. Ravasi l-a citat pe Oscar Wilde, aşa cum a făcut-o şi în Introducerea cărţii sale şi a spus: „oricine poate da răspunsuri, dar pentru a pune cu adevărat întrebări e nevoie de un geniu” (p. 9).
După prezentarea cărţii, în aula principală a Ateneului Român, în prezenţa a circa 800 de invitaţi, printre care am observat, alături de publicul menţionat mai sus, atât clerici ortodocşi, cât şi oficialităţi diplomatice, a început dialogul dintre card. Gianfranco Ravasi şi d-l Horia Roman-Patapievici, dialog care a fost prefaţat de un cuvânt de bun venit adresat mai întâi de directorul Ateneului, d-l Andrei Dumitriu, şi apoi de nunţiul apostolic în România şi Republica Moldova, IPS Javier Lozano. În fine, după o scurtă pauză muzicală, un tânăr a interpretat la pian o piesă de Haydn, dialogul a început cu prima întrebare adresată card. Ravasi: ce este curtea neamurilor? Răspunsul eminenţei sale i-a purtat pe cei prezenţi în sală, dar şi pe cei care au urmărit dialogul la televiziunea română (programul cultural) în Ţara Sfântă, la Ierusalim, acolo unde se afla templul cu acel zid despărţitor între curtea israeliţilor (a celor care cred în Dumnezeul adevărat) şi curtea neamurilor sau a păgânilor (curtea celor care nu cred în Dumnezeul adevărat). Totuşi, acest zid nu despărţea complet, fiindcă peste zid dintr-o partea într-alta, treceau rugăciunile şi psalmii israeliţilor sau dorurile şi curiozităţile păgânilor. Astfel, zidul era o invitaţie la ascultare reciprocă, lucru confirmat de Sf. Paul în Ef 2,14-16, unde spune că Isus Cristos a venit ca să dărâme zidul despărţitor şi să facă din toţi oamenii un singur popor. Astăzi, însă, există trei curţi: pe lângă cele două menţionate mai sus există o a treia: curtea celor indiferenţi, căldicei, cărora li se adresează Curtea Neamurilor, voită de Papa Benedict al XVI-lea, prin Consiliul Pontifical pentru Cultură din Vatican. Voinţa Papei a fost adusă în discuţie de Horia Roman-Patapievici, care a citat următorul pasaj dintr-un discurs al lui Benedict al XVI-lea din 2009: „Cred că Biserica ar trebui şi astăzi să deschidă o curte a neamurilor, unde oamenii să poată într-un fel să se raporteze la Dumnezeu, chiar fără să-l cunoască şi înainte de a fi găsit calea spre taina sa, pe care o slujeşte viaţa interioară a Bisericii. Dialogului cu religiile trebuie astăzi să i se adauge mai ales dialogul cu cei pentru care religia este ceva străin, cu cei pentru care Dumnezeu este necunoscut şi care, totuşi, nu ar vrea să rămână pur şi simplu fără Dumnezeu, ci ar dori să se apropie de El cel puţin ca faţă de cel ce este necunoscut”. Card. Ravasi a adus numeroase argumente în favoarea dialogului cu „neamurile” sau „păgânii” din zilele noastre, folosind afirmaţiile şi textele unor poeţi, scriitori, sociologi ai religiilor, filosofi şi teologi, mai mult sau mai puţin cunoscuţi publicului românesc: Heine, Nietzsche, Cioran, Ionesco, Ch. Taylor, Kierkegaard şi alţii.
Comentând situaţia în care se găseşte omul de azi, parcă subjugat cumva de mijloacele de comunicare socială, d-l Patapievici a spus că valoare credinţei riscă să dispară atât pe filiera relaţiei dintre individ şi Dumnezeu, pe verticală, cât şi pe aceea a relaţiei dintre individ şi ceilalţi indivizi, adică pe orizontală. Răspunsul card. Ravasi a fost unul mai curând optimist, evocând principiul lui Blaise Pascal: omul întrece omul în mod infinit. Faptul că s-a ajuns acum ca în spaţiul public să fie interzis creştinismul, se datorează, într-o anumită măsură, şi oamenilor Bisericii care au propus o apologetică greşită. Oricum, îndemnul card. Ravasi a fost că trebuie să ieşim din catacombe şi să vestim în locurile publice, în şcoală, în politică, în mas media etc., valorile creştine. Din acest punct de vedere, eminenţa sa a făcut distincţie între conceptul de vid şi conceptul de absenţă. Valorile creştine nu se văd, dar asta nu înseamnă că au dispărut definitiv, ci pur şi simplu lipsesc, ele rămânând legate de toate semnele culturale încă existente în lumea post-creştină. Misiunea noastră este aceea de a le aduce la suprafaţă, de a le face vizibile.
Vorbind despre valori, H. Roman-Patapievici a spus că trei valori i se par deosebit de importante, pentru noi românii, mai mult sau mai puţin credincioşi: tradiţia, comunitatea şi libertatea. De aceea, l-a întrebat, în final, pe card. Ravasi: cum putem să promovăm spiritul de comunitate astăzi? Mai întâi, trebuie să remarcăm în oameni, în ciuda tendinţelor individualiste, existenţa nostalgiei comuniunii cu ceilalţi. A dat un exemplu personal: şi-a deschis un cont pe tweet, comunicând zilnic un text biblic la o comunitate virtuală de 2 000 de persoane, şi, mai recent, un blog pe un ziar italian laic, unde iarăşi s-a adunat o comunitate impresionantă de cititori. Pornind de la această nevoie de comuniune, card. Ravasi a încheiat dialogul său, cu o parabolă orientală, care descrie întâlnirea unui călător prin pustiu cu aproapele său, cu celălalt, întâlnire care la început este pătrunsă de frică, iar în final, când se descoperă că aproapele este fratele pe care călătorul prin pustiu nu-l mai văzuse de 20 de ani, copleşită de bucurie.
Cu această pledoarie pentru dialogul, întâlnirea directă, unii cu alţi, pentru privirea faţă în faţă, unii cu alţii, pentru exorcizarea fricii de celălalt, făcând referinţă atât la problemele actuale pe care le creează comunitatea românilor din Italia, cât şi la rolul pozitiv în sânul comunităţii poporului din Peninsulă, dialogul dintre card. Ravasi şi d-l Horia Roman-Patapievici s-a încheiat într-un puternic ropot de aplauze. Lumea a gustat din plin mărturia senină a cardinalului catolic despre adevăr şi iubire, o mărturie luminoasă pe care a dat-o, adaug eu, un prinţ nu doar al Biserici, ci şi al frământărilor minţii şi sufletului uman.
Seria evenimentelor creştin-culturale Curtea Neamurilor la Bucureşti continuă.

Pr. dr. Wilhelm Dancă