Puterea semnelor

De Gianfranco Ravasi

Din cartea, îngrijită de părintele Leonardo Sapienza, Il potere dei segni (Città del Vaticano, Libreria Editrice Vaticano, 2011, 299 de pagini) care – la aniversarea a şaizeci de ani de la hirotonirea sacerdotală a Sfântului Părinte – cuprinde omilii rostite între anii 1978-2011 de Joseph Ratzinger şi de Benedict al XVI-lea, publicăm fragmente din prefaţa scrisă de cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii.

În domeniul liturgic semnele dobândesc o proprie putere specifică de semnificaţie. De aceea este fericit titlul care a fost dat acestei culegeri, Puterea semnelor. Este bine cunoscută locuţiunea „semnele puterii”: ei bine – aşa cum afirma o figură cu spiritualitate intensă, monseniorul Tonino Bello (1935-1993) care a fost episcop de Molfetta, Giovinazzo şi Terlizzi din anul 1982 până la moarte – „de la semnele puterii noi trebuie să trecem la puterea semnelor”, pentru că „nu mai avem semnele puterii ci ne-a rămas puterea semnelor”. Cam cum spunea sfântul Petru ologului de la Poarta Frumoasă a templului din Ierusalim: „Nu am nici argint nici aur, dar ceea ce am aceea îţi dau: în numele lui Isus Cristos, Nazarineanul, ridică-te şi mergi!” (Fap 3,6).
Puterea preotului, aminteşte Papa Benedict al XVI-lea, este „puterea iertării” care învinge puterea răului. Este sugestiv episodul războinic relatat de el, despre cererea de spovadă a unui călugăr necatolic adresată unui preot: „Nu vreau să fiu întărit, ci dezlegat”. Desigur, şi preotul simte fascinaţia semnelor puterii şi Pontiful evocă tentaţia subtilă a „celui care vrea mai ales să realizeze o ambiţie proprie, să ajungă la un succes propriu, rămânând mereu sclav de sine însuşi şi al opiniei publice. Pe a fi luat în considerare, va trebui să aduleze; va trebui să spună ceea ce le place oamenilor; va trebui să se adapteze la schimbarea modelor şi opiniilor”. Nu aceasta este adevărata „potestas sacra pe care sacramentul Preoţiei o conferă preoţilor”. Nu cu argint şi aur sau cu succesul social se împlineşte misiunea de mântuire.
Iată, deci, în cuvintele Papei o lungă lectură interpretativă a diferitelor semne care susţin liturgia iradiind-o de inteligibilitate şi dându-i substanţă cu eficacitatea lor. Din această adevărată gramatică a semnelor sacramentale care se ţese în paginile care vor urma noi am vrea acum să extragem o secvenţă esenţială. Ea se compune dintr-o ideală pentagramă simbolică ce va fi apoi prezentată de diferitele omilii în toate coloraturile sale tematice. Începem cu „gestul foarte vechi al impunerii mâinilor”. Această parte fundamentală a organismului uman este semn al capacităţii noastre de a acţiona, de a dărui, de a comunica. Şi canonul euharistic evocă „mâinile sfinte şi venerabile” ale lui Cristos. Ei bine – afirmă Benedict al XVI-lea – cu impunerea mâinilor asupra preotului „Dumnezeu mă ia în posesie spunându-mi: Tu îmi aparţii. Tu stai sub protecţia mâinilor mele… Tu eşti păzit în căuşul mâinilor mele şi chiar aşa eşti în vastitatea iubirii mele. Rămâi în spaţiul mâinilor mele şi dă-mi-le pe ale tale”.
Şi continuă: „Impunerea mâinilor exprimă în mod plastic modalitatea întâlnirii dintre libertatea lui Dumnezeu, care acţionează prin Duhul Sfânt, şi libertatea omului: Biserica, întruchipată de episcopul care stă în picioare cu mâinile întinse, îl roagă pe Duhul Sfânt să-l consacre pe candidat; acesta, în genunchi, primeşte impunerea mâinilor şi se încredinţează acestei medieri”.
Ajungem astfel, aproape prin contrast, la al doilea simbol, cel al picioarelor care este legat de un act de mare intensitate comunicativă, spălarea pe care Cristos o face în ultima seară a vieţii sale pământeşti faţă de discipolii săi. Este iluminant comentariul Sfântului Părinte: „Isus îşi lasă hainele gloriei sale divine şi îmbracă hainele sclavului… Se îngenunchează în faţa noastră şi ne face slujirea sclavului; spală picioarele noastre murdare pentru ca noi să devenim admisibili la masa lui Dumnezeu, pentru ca să devenim vrednici de a lua loc la masa lui”. Aplicaţia se lărgeşte şi la dimensiunea morală: „Zi după zi suntem parcă acoperiţi de murdărie multiformă, de cuvinte goale, de prejudecăţi, de înţelepciune redusă şi alterată. Toate acestea întunecă şi contaminează sufletul nostru, ne ameninţă cu incapacitate faţă de adevăr şi faţă de bine”.
Veşmintele sacerdotale sunt al treilea semn, de altfel evocat pe larg de tradiţia biblică. Cristos s-a despuiat de privilegiul condiţiei sale divine pentru a asuma statutul de servitor (cf. Fil 2,6-7), aşa încât „cei care sunt botezaţi în Cristos sunt îmbrăcaţi cu Cristos” (Gal 3,27). Benedict al XVI-lea în simbolul veşmântului întrevede întreaga parabolă a întrupării şi a răscumpărării: „Cristos a îmbrăcat veşmintele noastre: durerea şi bucuria de a fi om, foamea, setea, oboseala, speranţele şi dezamăgirile, frica de moarte, toate neliniştile noastre până la moarte. Şi ne-a dat nouă veşmintele sale”. Al patrulea semn este uleiul, în tripla tipologie liturgică de ulei al catecumenilor, de crismă şi de ulei al ungerii bolnavilor. Patru sacramente se încredinţează acestui semn: botezul, mirul, ungerea bolnavilor, preoţia. Triplă este şi gama valorilor simbolice: pacea (măslinul), tăria (atleţii), bucuria (Ps 45,8). Însă uleiul este mai ales emblemă de consacrare, adică de destinare radicală a creaturii lui Dumnezeu, deoarece ebraicul „Mesia” şi grecescul „Cristos” înseamnă întocmai „Consacrat”. Pentru aceasta „a fi consacraţi” este sinonim cu „a fi sacrificaţi”, adică a fi făcuţi sacri printr-o dăruire totală ca aceea a lui Isus care în celebra „rugăciune sacerdotală” afirmă: „Pentru ei mă consacru pe mine însumi pentru ca şi ei să fie consacraţi în adevăr” (In 17,19). Şi „adevărul”, în limbajul lui Ioan, este Cuvântul lui Cristos în care discipolul se cufundă „consacrându-se” în plenitudine.
Astfel intră în scenă al cincilea şi ultimul semn, capital în liturgie şi în viaţa creştină şi sacerdotală, pâinea şi vinul de la Euharistie. Nu degeaba una din coloanele ideale de bază ale Bisericii-mamă din Ierusalim conform lui Luca este tocmai faptul de a fi „perseverenţi în frângerea pâinii” (Fap 2,42), pentru că „Biserica trăieşte din Euharistie”.
În spaţiul larg rezervat de Benedict al XVI-lea Euharistiei am vrea să evidenţiem şi o fină aplicaţie existenţială şi spirituală, legată de semnul vinului: „Pentru ca să se poată coace struguri buni este nevoie de soare dar şi de ploaie, de zi şi de noapte. Pentru ca să se facă un vin bun este nevoie de zdrobire, este nevoie de răbdarea fermentării, de grija atentă care foloseşte proceselor de maturizare. Pentru vinul bun este caracteristică nu numai dulceaţa ci şi bogăţia nuanţelor, aroma variată care s-a dezvoltat în procesele de maturizare şi de fermentare. Oare nu este aceasta deja o imagine a vieţii umane şi în mod cu totul deosebit a vieţii noastre de preoţi? Avem nevoie de soare şi de ploaie, de seninătate şi de dificultate, de fazele de purificare şi de încercare precum şi de timpurile de drum bucuros cu Evanghelia. Îndreptând privirea în urmă putem să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru ambele lucruri: pentru dificultăţi şi pentru bucurii, pentru orele întunecate şi pentru cele fericite”.