Celor mai apropiaţi colaboratori care îi comunicau imposibilitatea de a deschide Conciliul în anul 1963, papa Ioan le-a răspuns: „Atunci îl vom deschide în 1962”, adăugând după aceea: „Noi suntem bătrâni, nu putem pierde timpul”.

Se respira deja aer de Conciliu la Roma, şi nu numai acolo, în acel aproape început de primăvară din anul 1961 când Ioan al XXIII-lea, în iminenţa sărbătorii sfântului Iosif şi a celebrărilor din Săptămâna Sfântă, a simţit nevoia să adreseze lumii scrisoarea apostolică „Glasurile”, în care invoca ocrotirea şi încredinţa sfântului Iosif buna reuşită a Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican. Maşina complexă de organizare fusese pornită cu un an înainte, oficial la 5 iunie 1960, cu motu proprio Superno Dei nutu, cu care Papa a instituit cele unsprezece comisii pregătitoare. Şi lucrările pentru pregătirea marii adunări erau în desfăşurare inimoasă la data de 19 martie 1961, când Ioan al XXIII-lea a semnat a treia sa scrisoare apostolică din anul acela.

„Glasurile care din toate punctele pământului ajung până la noi, ca expresie a aşteptării fericite şi a urărilor pentru succesul fericit al Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican, solicită şi mai mult spiritul nostru să scoatem profit din buna dispoziţie a atâtor inimi simple şi sincere…”. Papa, după premisă, începea să schiţeze figura sfântului Iosif, „blând şi vrednic de iubire”, atât de îndrăgită de intimitatea sufletelor cele mai sensibile faţă de simplitate şi de modestie, rămasă timp de secole şi secole „într-o ascundere caracteristică a sa”, şi trecea rapid în revistă atenţiile pe care pontifii din ultimii o sută de ani le-au avut faţă de soţul sfânt al Mariei.

Începând de la Pius al IX-lea, care la 8 decembrie 1870, în solemnitatea Neprihănitei Zămisliri, l-a proclamat în mod solemn şi oficial pe sfântul Iosif patron al Bisericii universale. Continuând cu Leon al XIII-lea, redactor în anul 1889 al enciclicei Quamquam pluries, „documentul cel mai amplu şi bogat pe care un Papă l-a publicat vreodată în cinstea tatălui purtător de grijă al lui Isus, ridicat în lumina sa caracteristică drept model al taţilor de familie şi al muncitorilor”. Şi apoi Pius al X-lea, Benedict al XV-lea, Pius al XI-lea, care s-au remarcat prin multiple exprimări de devoţiune şi de iubire faţă de sfântul Iosif, prin promovarea cultului său, prin confirmarea titlului său de patron al Bisericii universale şi în lumina doctrinei teologice. Până la Pius al XII-lea, care în anul 1955 instituia sărbătoarea anuală a sfântului Iosif muncitorul, fixată la data de 1 mai.

„Este foarte natural – scria Ioan al XXIII-lea – ca această referinţă la glasul Papilor din ultimul secol să fie în întregime menită să suscite cooperarea lumii catolice la buna reuşită a marelui plan de ordine, de înălţare spirituală şi de pace la care este chemat un Conciliu ecumenic… Şi dacă un ocrotitor ceresc este indicat să implore de sus, în pregătirea lui şi în desfăşurarea lui, acea virtus divina, pentru care el pare destinat să marcheze o epocă în istoria Bisericii contemporane, nimănui dintre Cei Cereşti nu-i poate fi încredinţat mai bine decât sfântului Iosif, conducător măreţ al Familiei din Nazaret şi ocrotitor al Sfintei Biserici”. Aşadar, Papa încredinţa mijlocirii sfântului Iosif ceea ce îi stătea mai mult la inimă în acel moment.

Din cuvintele lui Angelo Roncalli reies toată neliniştea şi aşteptarea bunului păstor faţă de evenimentul solemn care se schiţa încet-încet, dar şi încrederea – tipică a caracterului ioaneu – că totul va fi merge şi va ajunge la împlinire în cel mai bun mod graţie ajutorului divin. „Din partea noastră umană – încheia Ioan al XXIII-lea îndreptat spre confraţi şi spre credincioşi – Conciliul ecumenic nu cere pentru împlinirea sa, şi pentru succesul său, decât lumina adevărului şi a harului, disciplina studiului şi a tăcerii, pacea senină a minţilor şi a inimilor”. Era 19 martie 1961. Data începerii de la 11 octombrie 1962 încă nu fusese fixată, însă deschiderea Conciliului părea atunci mai apropiată. (p.i.)

(După agenţia SIR, sâmbătă 19 martie)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu