Dreptul la credinţă, între recunoaşteri juridice şi speranţe neascultate

De Mariaelena Finessi

În aceste zile de tensiune, în special în Egipt, unde mulţi creştini şi-au pierdut viaţa din cauza propriului crez, părintele Luciano Larivera, iezuit şi scriitor la La Civiltà Cattolica, a ţinut o întâlnire la Roma despre libertatea religioasă, temă aleasă de Benedict al XVI-lea pentru a 44-a Zi Mondială a Păcii. Ilustrând protecţia garantată ei de convenţiile şi de tratatele internaţionale, obiectivul este de a explica faptul că, pur şi simplu, credinţa nu poate să fie redusă la un „produs cultural”.

„Prezentată printre valorile fundamentale, ca nesuprimabile, inalienabile şi indivizibile, credinţa răspunde la întrebări de tipul "după  moarte, ce se întâmplă?", argumentează părintele Larivera. Asta nu înseamnă că ea are drept de reşedinţă deoarece răspunde la o întrebare despre limita temporală a existenţei umane. De fapt, statul recunoaşte importanţa religiei în măsura în care aceasta este cea care a intrat cea dintâi în viaţa omului, adică înainte de orice organizare politică şi socială. Mai mult, religia are un rol „corector” al raţiunii.

Aşa cum explică Benedict al XVI-lea în discursul său la Westminster Hall, „rolul religiei în dezbaterea politică nu este atât acela de a furniza aceste norme, ca şi cum ele n-ar putea să fie cunoscute de cei care nu cred – cu atât mai puţin este acela de a propune soluţii politice concrete, lucru care este total în afara competenţei religiei – ci mai degrabă să ajute în a purifica şi a trimite lumină asupra acţiunii raţiunii în descoperirea principiilor morale obiective”.

Fără a spune că, în pofida a ceea ce în mod eronat afirmă defăimătorii ei, libertatea de crez garantează armonia civilizaţiilor. „Hârtie de turnesol” o defineşte Ioan Paul al II-lea care vede în respectarea libertăţii religioase premisa pentru garanţia tuturor celorlalte libertăţi. Şi menţionează, ca drept recunoscut la nivel internaţional, orice alt crez alternativ la marile sisteme religioase (belief) sau, chiar, şi „non crezul”.

„Totuşi, asta nu înseamnă indiferentism religios şi nu comportă faptul că toate religiile sunt egale”, continuă Larivera. New Age, ca să spunem, nu poate sta pe acelaşi plan cu Creştinismul, cu Islamul sau cu Ebraismul. „Adevărata religie este în schimb ceea ce îl determină pe om să caute adevărul”, dar în mod matur şi voit. Adică credinţa are nevoie de asentiment liber.

„Pentru acest motiv – se spune în Caritas in veritate – dacă este adevărat, pe de o parte, că dezvoltarea are nevoie de religiile şi de culturile diferitelor popoare, rămâne adevărat, pe de altă parte, şi că este necesar un discernământ adecvat”. „Element fundamental al doctrinei catolice este că fiinţele umane sunt ţinute să răspundă lui Dumnezeu crezând în mod voluntar; deci nimeni nu poate să fie constrâns să îmbrăţişeze credinţa împotriva voinţei sale” (Declaraţie despre libertatea religioasă, Dignitatis humanae).

Sfântul Scaun şi-a însuşit Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care, la articolul 18, recunoaşte dreptul la libertatea de religie alături de alte două drepturi foarte importante: dreptul la libertatea de gândire şi de conştiinţă. Textul – preluat literal din articolul 9 al Convenţiei europene pentru salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – spune în mod expres că „orice individ are dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a schimba religia sau crezul, şi libertatea de a manifesta, izolat sau în comun, atât în public cât şi în privat, propria religie sau propriul crez în învăţământ, în practici, în cult şi în respectarea riturilor”.

Însă Declaraţia Universală nu are natură obligatorie pentru state fiind întocmai o simplă enunţare de principii din care Guvernele trebuie să se inspire în activitatea lor. În anul 1966, Naţiunile Unite au luat măsura de a face obligatoriu conţinutul ei prin promulgarea Pactului Internaţional referitor la Drepturile civile şi politice.

Aici este spus şi că „nimeni nu poate fi supus la constrângeri” şi că singurele limite puse libertăţii religioase se referă la tutelarea drepturilor altuia, a siguranţei, a moralei, a ordinii publice şi a sănătăţii. Mai ales, se spune că statele „se angajează să respecte libertatea părinţilor şi, unde este cazul, a tutorilor legali, de a se îngriji de educaţia religioasă şi morală a copiilor în conformitate cu propriile convingeri”.

Acest aspect din urmă este unul la care face referinţă Benedict al XVI-lea atunci când, în urmă cu numai câteva săptămâni, în mesajul adresat ambasadorilor acreditaţi pe lângă Sfântul Scaun descrie ca încălcare a libertăţii religioase impunerea de cursuri de educaţie sexuală în şcoli, „şi pentru că poate că părinţii catolici ar vrea să-i educe pe copiii lor la castitate”, clarifică părintele Larivera.

„Dreptul la libertatea religioasă – continuă iezuitul – are însă ca un contra-altar obligaţia la libertatea religioasă care este aceea, clarificată de acelaşi Ratzinger, de a căuta adevărul prin dialog şi întâlnire”. În timp, religiile au elaborat reflecţii şi practici pentru convieţuirea cu ceilalţi credincioşi şi cu ateii şi, împreună, susţin drepturile omului pentru a-i promova demnitatea.

Însă terenul confruntării este, şi astăzi, un teren minat: „Cine se aventurează asupra acestor teme apare în ochii scepticilor ca un păianjen”, care ţese o pânză înşelătoare folosind religia ca pârghie pentru planuri politice. Cu alte cuvinte, „suspiciunea în unii islamici şi creştini ortodocşi este că e vorba, din partea catolicilor, de o tentativă de hegemonie culturală”.

În schimb, secole de istorie demonstrează voinţa Bisericii catolice de a merge în întâmpinarea celorlalte credinţe, aşa încât lipsa libertăţii religioase în lume preocupă sferele vaticane precum şi CEI care prin intermediul preşedintelui, cardinalul Angelo Bagnasco, pune în mod constant problema persecuţiei creştinilor în unele zone din lume, Egipt şi Orientul Mijlociu înainte de toate.

O problemă pe care Bagnasco, aşa cum explică în cuvântul de deschidere a Consiliului episcopal permanent din 24 ianuarie, nu trebuie să fie pusă pe planul „reciprocităţii”, pentru că ea nu „se rezolvă ameninţând răzbunări sau atenuând, în Italia şi în Occident, garanţiile cetăţenilor care provin din statele care nu asigur egalitate de tratament”.

Cuvintele cardinalului fac referinţă la câţiva exponenţi politici care după atentatul de la Alexandria din Egipt împotriva creştinilor copţi au cerut un moratoriu cu privire la construirea de moschei în Italia. Însă nici nu trebuie „mărite consimţăminte vinovate sau pragmatisme prefăcute”, ci trebuie „să se deschidă ochii” şi „să se insiste” pentru un „sistem minim de garanţii reale pentru libertatea tuturor credinţelor”.

„A nega sau a limita în manieră arbitrară această libertate – Benedict încredinţează gândul său Mesajului din 1 ianuarie 2011 – înseamnă a cultiva o viziune reductivă despre persoana umană”. În schimb dacă ea este recunoscută, atunci demnitatea persoanei „este respectată în rădăcina ei”. Astfel se întăresc şi „etosul şi instituţiile popoarelor”.

(După Zenit, 31 ianuarie 2011)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu