Isus şi copiii

Cu ocazia centenarului decretului „Quam singulari Christus amore” (8 august 1910) a lui Pius al X-lea, Papa beatificat în anul 1951 şi canonizat în anul 1954, publicăm o reflecţie a cardinalului prefect al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor.

De Antonio Cañizares Llovera

În urmă cu o sută de ani, cu decretul Quam singulari, Pius al X-lea, urmând cu fidelitate învăţăturile conciliilor al IV-lea din Lateran şi Tridentin, a fixat prima împărtăşanie a copiilor la vârsta uzului raţiunii, adică în jurul vârstei de şapte ani. Această dispoziţie implica o schimbare foarte importantă în practica pastorală şi în concepţia obişnuită de atunci, care din diferite motive întârziase acest eveniment aşa de fundamental pentru om.

Cu acest decret, Pius al X-lea, marele şi sfântul Papă al evlaviei şi al participării euharistice, cu dorinţa de reînnoire eclezială care a inspirat pontificatul său, a învăţat toată Biserica sensul, momentul, valoarea şi centralitatea sfintei Împărtăşanii pentru viaţa tuturor celor botezaţi, inclusiv a copiilor. În acelaşi timp sublinia şi amintea tuturor iubirea şi predilecţia lui Isus faţă de copii deoarece el, în afară de faptul de a deveni copil, a manifestat iubirea sa faţă de ei cu gesturi şi cuvinte, până acolo încât să spună: „Dacă nu veţi deveni ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”; „Lăsaţi copiii să vină la mine, nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu”. Ei sunt mereu prieteni foarte speciali ai Domnului.

Cu aceeaşi predilecţie, aceeaşi privire iubitoare şi aceeaşi atenţie şi grijă specială, Biserica priveşte, urmează, se îngrijeşte şi se preocupă de copii. Pentru aceasta, să participe repede, cu dispoziţia cuvenită, la darul cel mai bun şi mai mare pe care Isus ni l-a lăsat în amintirea sa: trupul său şi sângele său, pâinea vieţii. Graţie Sfintei Împărtăşanii, Isus în persoană, Fiul unic al lui Dumnezeu, intră în viaţa celui care-l primeşte şi locuieşte în el.

Nu există iubire mai mare, nici cadou mai mare. Acesta este un dar de iubire care valorează mai mult decât orice altceva în viaţa oricărui om. A fi cu Domnul; ca Domnul să fie în noi, înlăuntrul nostru; ca să ne hrănească şi să ne sature; să ne ia de mână şi să ne conducă; ca să ne dea viaţă şi ca noi să rămânem fideli în comuniunea şi în prietenia cu el: este fără îndoială darul cel mai mare, cel mai gratificator, cel mai fericit care ni se poate întâmpla. Aşadar, cum să amânăm pentru copii această întâlnire cu Isus, dat fiind că sunt prietenii lui cei mai buni, cei care sunt iubiţi în mod special de Dumnezeu Tatăl, obiect al îngrijirilor speciale ale Bisericii, mamă sfântă?

Prima împărtăşanie a copiilor este ca începutul unui drum împreună cu Isus, în comuniune cu el: începutul unei prietenii destinată să dureze şi să se întărească toată viaţa cu el; începutul unui drum deoarece cu Isus, uniţi fără să ne despărţim, înaintăm bine şi viaţa devine bună şi fericită; cu el înlăuntrul nostru putem fi fără îndoială persoane mai bune. Prezenţa lui printre noi şi cu noi este lumină, viaţă şi pâine pentru drum. Întâlniera cu Isus este forţa de care avem nevoie pentru a trăi cu bucurie şi speranţă.

Nu putem, amânând prima împărtăşanie, să-i privăm pe copii – sufletul şi spiritul copiilor – de acest har, lucrare şi prezenţă a lui Isus, de această întâlnire de prietenie cu el, de această participare singulară a lui Isus însuşi şi a acestui aliment din cer pentru a ne putea maturiza şi ajunge astfel la plinătate. Toţi, în special copiii, au nevoie de pâinea coborâtă din cer, pentru că şi sufletul trebuie să se hrănească şi nu sunt suficiente cuceririle noastre, ştiinţa, tehnicile, oricât de importante ar fi. Avem nevoie de Cristos pentru a creşte şi a maturiza vieţile noastre.

Acest lucru este şi mai important în momentele pe care le trăim şi este aşa în mod special pentru copii, a căror măreţie, curăţie, simplitate, „sfinţenie”, aptitudine faţă de Dumnezeu şi iubire care îi constituie sunt din nefericire frecvent manipulate şi distruse. Copiii trăiesc cufundaţi în mii de dificultăţi, înconjuraţi de un ambient dificil care nu-i încurajează să fie ceea ce Dumnezeu vrea de la ei; mulţi, victime ale crizei familiei. În acest climat sunt încă şi mai necesare pentru ei întâlnirea, prietenia, unirea cu Isus, prezenţa lui şi forţa lui. Ei sunt, graţie sufletului lor neprihănit şi deschis, cei care sunt mai bine dispuşi, fără îndoială, la această întâlnire.

Centenarul decretului Quam singulari este o ocazie providenţială pentru a aminti şi a insista să ia prima împărtăşanie atunci când copii au vârsta uzului raţiunii, care astăzi pare să fie chiar anticipată. Aşadar nu este recomandabilă practica ce se introduce tot mai mult de a ridica vârsta primei împărtăşanii. Dimpotrivă, este şi mai necesar a o anticipa. În faţa a ceea ce se întâmplă cu copiii şi a ambientului aşa de potrivnic în care ei cresc, să nu-i privăm de darul lui Dumnezeu: poate să fie, este garanţia creşterii lor ca fii ai lui Dumnezeu, născuţi de sacramentele iniţierii creştine în sânul sfintei maici Biserici. Harul darului lui Dumnezeu este mai puternic decât faptele noastre şi decât planurile şi programele noastre.

Atunci când Pius al X-lea a anticipat vârsta primei împărtăşanii, a insistat şi asupra necesităţii unei bune formări, a unei bune cateheze. Astăzi trebuie să însoţim tot această anticipare a vârstei cu o nouă şi viguroasă pastoraţie de iniţiere creştină. Liniile trasate de Catehismul Bisericii Catolice, de directoriul general pentru cateheză şi de cel pentru liturghiile pentru copii sunt un ghid de care nu se poate face abstracţie în această pastoraţie nouă sau reînnoită a iniţierii creştine aşa de fundamentală pentru viitorul Bisericii, mama care, cu ajutorul harului Duhului Sfânt, naşte şi face să se maturizeze fiii săi prin sacramentele iniţierii, cateheză şi toată acţiunea pastorală care le însoţeşte.

Aşadar să nu închidem urechile la cuvintele lui Isus: „Lăsaţi pe copii să vină la mine, nu-i opriţi”. El vrea să fie în ei şi cu ei, pentru că „pruncilor şi celui care este ca ei le aparţine împărăţia lui Dumnezeu”.

(După L’Osservatore Romano, 8 august 2010)

traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu