Conduşi de mână într-un curcubeu de simboluri

De Gianfranco Ravasi

Din cartea La Sagrada Familia conform lui Gaudi. A înţelege un simbol (Cinisello Balsamo, San Paolo, 2011, 241 pag.) publicăm prezentarea scrisă de cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii şi, după aceea, scurte fragmente din prefaţă şi din primul capitol.

„Am găsit printre hârtiile mele o foaie: în ea defineam arhitectura ca o muzică cristalizată”. Aşa se destăinuia Goethe unui prietenului şi secretarului Johann Peter Eckermann, evocând o definiţie a arhitecturii care va fi atribuită şi lui Madame de Staël şi chiar lui Napoleon. Oricum, este sugestivă ideea conform căreia în formele arhitectonice nobile se poate concentra aproape o pentagramă de armonii, un soi de pergament ale cărui mesaje au devenit marmură, cristale şi pietre preţioase.

Această imagine a străbătut mintea mea atunci când, în ianuarie 2010, însoţit de cardinalul arhiepiscop de Barcellona, LLuís Martínez Sistach, şi de moştenitorul continuării operei lui Gaudí, Jordi Bonet, am urcat pe înălţimile ameţitoare ale bazilicii Sagrada Família, i-am parcurs spaţiile grandioase, am asistat la munca ferventă a meşterilor care pregăteau edificiul pentru vizita pe care Benedict al XVI-lea avea să o facă în noiembrie.

Intuiţia lui Goethe este implicit şi la baza „hermeneuticii” extraordinare a bazilicii pe care acum ne-o oferă biblistul catalan Armand Puig i Tàrech, un autor de acum cunoscut de mult timp şi în Italia datorită scrierilor sale exegetice rafinate (cele mai recente caută prin planeta fascinantă a apocrifelor neotestamentare). El ştie mereu să împletească respiraţia viziunii de ansamblu cu fineţea analizei, plasează realitatea şi amănuntul în ţesutul paginii, deapănă conţinutul arătându-i toate iridescenţele tematice, uneşte acribia filologică cu sensibilitatea estetică. Ei bine, el acum deschide în faţa cititorului un text devenit piatră, îl răsfoieşte foaie cu foaie şi îi dezvăluie secretele şi minunăţiile într-un adevărat curcubeu de mesaje care transformă orice vizitator-cititor într-un pelerin al credinţei şi al artei.

De fapt, dacă este adevărat că în structura lor intimă arta şi credinţa sunt surori pentru că ambele tind spre transcendent şi reprezintă Invizibilul care este în vizibil – ca să folosim o expresie a unui alt mare artist catalan, Joan Miró, care făcea ecou la cuvintele lui Paul Klee – cu atât mai mult această întâlnire se împlineşte în opera lui Gaudí.

În acest sens a fost semnificativă omilia pe care Benedict al XVI-lea a ţinut-o la 7 noiembrie 2010 în timpul celebrării solemne a dedicării templului. Sagrada Família, conform Papei, se prezintă de fapt nu numai ca o „sumă admirabilă de tehnică, de artă şi de credinţă”, ci şi ca „un semn vizibil al Dumnezeului invizibil”, pentru că în ea se deschide cele trei mari codice ale revelaţiei divine: „Cartea naturii, cartea Sfintei Scripturi, cartea liturgiei”. Aşadar, se împlineşte în această capodoperă arhitectonică – care, tocmai datorită continuităţii de mai multe decenii a realizării sale, se manifestă ca o creatură vie – căsătoria supremă dintre teologie şi artă, devenind astfel o „cateheză” divină frumoasă şi adevărată.

Este curios să citim în Statutele artiştilor sienezi din secolul al XIV-lea această declaraţie programatică: „Noi suntem manifestatori, pentru oamenii care nu ştiu carte, ai lucrurilor miraculoase realizate prin virtutea credinţei”.

Un agnostic feroce ca scriitorul franco-român Emil Cioran nu ezita să recunoască, după ce a ascultat muzică de Bach, această afirmaţie personală: „Atunci când voi ascultaţi muzica lui Bach vedeţi cum se naşte Dumnezeu… După un oratoriu, o cantată sau o "Pătimire", Dumnezeu trebuie să existe… Şi a crede că atâţia teologi şi filozofi au irosit nopţi şi zile să caute dovezi ale existenţei lui Dumnezeu, uitând-o pe singura!” (aşa în Lacrimi şi sfinţi).

Ei bine, Puig i Tàrrech face un exerciţiu asemănător cu această „exegeză” a sa foarte îngrijită a unei opere care este epifanie de artă şi de credinţă. El descifrează întreaga hartă simbolică a acestui mesaj făcut piatră, unde întocmai frumuseţea, natura, spiritualitatea se îmbrăţişează.

Astfel, cititorul va vedea înflorind în faţa sa un curcubeu de simboluri, pornind de la mistica cifrelor unde domneşte în mod surprinzător acel 7,5 care este o punte între plinătatea istorică a lui 7 şi consumarea escatologică a acesteia în 8. Va descoperi în geometrie – cam aşa cum se întâmpla în Divina proportione renascentistă a lui Luca Pacioli, care în secţiunea de aur izola o metaforă trinitară – „parabola” Treimii exprimată întocmai în paraboloidul adoptat de Gaudí ca figură arhitectonică de bază. Cititorul, condus de acribia interpretului care îl conduce de mână, va ajunge în faţa pădurii de coloane care se vor transforma în copaci destinaţi să se ramifice în cerul contemplării misterelor divine. Şi verticalitatea constantă şi dominantă a edificiului ne va face să urcăm spre Ierusalimul ceresc, devenindu-i într-un fel (şi prin simbologia numerică a lui 12) o reflexie pământească a lui.

Puig i Tàrrech deschide cartea de piatră a bazilici ca şi cum ar fi un adevărat tratat de cristologie: naşterea Domnului pe faţada Naşterii, moartea şi învierea pe faţada Pătimirii, escatologia pe faţa Gloriei. Deci ea se transformă într-o „bazilică mărturisitoare”, în care Crezul răsună în tot adevărul său trinitar, cristologic, antropologic, ecleziologic şi escatologic. Se împlineşte, în felul acesta, acea armonie, nu întotdeauna spontană în arhitectura sacră contemporană, între artă şi liturgie: arhitectul Gaudí este şi credinciosul Gaudí, care reuşeşte să unească, în templul pe care îl ridică, tehnica şi mistica, spaţiul şi infinitul, vederea şi contemplaţia, glasul şi lauda, ascultarea şi meditaţia, cuvintele şi Cuvântul, epifania şi teofania.

Această carte devine pe această cale o sugestivă reflecţie vizuală despre misterele credinţei, tocmai pentru că bazilica Sagrada Família este o autentică sinteză a misterului creştin. Nietzsche, în Crepusculul idolilor, afirma că „arhitectura este un fel de proclamare a puterii prin intermediul formelor”. Ei bine, în opera lui Gaudí, dezvăluită prin exegeza fascinantă a lui Puig i Tàrrech – spre care se îndreaptă toată admiraţia şi recunoştinţa noastră – este puterea divină care se revelează şi artă tot adevărul, frumuseţea şi mântuirea sa.

Astfel se adevereşte acea sugestivă definiţie a artei pe care, în anul 1920, a creat-o Hermann Hesse în relatarea sa Klein und Wagner: „Arta înseamnă: în orice lucru a-l arăta pe Dumnezeu”. Gaudí, în formele templului său, a făcut să strălucească Dumnezeul creator al cosmosului şi Dumnezeul trinitar creştin răscumpărător al omenirii.

(După L’Osservatore Romano, 4 august 2011)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu