Cântarea de la inimă la inimă

De Aurelio Porfiri^*

În dezbaterile despre muzica liturgică din ultimele decenii, se insistă mult asupra interpretărilor de documente şi asupra traducerilor mai mult sau mai puţin fidele ale acestora. Acest lucru este necesar şi nu-mi revine mie să intru în această temă. Cel puţin, nu în acest articol. De fapt, acest articol nu are pretenţia de a explica nimic, de a clarifica nu ştiu ce secrete, de a exemplifica toate complexităţile care sunt obiect al atâtor dezbateri. Aş vrea să spun doar ceva despre ce înseamnă pentru mine a cânta şi pentru ce Biserica catolică ar trebui să ia serios în considerare această activitate umană şi să n-o alunge, cum se întâmplă uneori, la maniile incontrolabile ale diletantismului (diletantismul care se opune îngrijirii, nu profesionismului). Sunt mulţi ani de când sunt activ în acest domeniu, mai precis peste douăzeci şi cinci de ani.

Uneori m-am oprit pentru a mă întreba: dar de ce trebuie să se cânte în timpul Liturghiei? N-ar fi mai bine să se citească totul? Totul ar deveni zvelt şi n-ar trebui să existe preocupare de cântăreţi, instrumentişti, partituri… Eu cred că această întrebare ar trebui să şi-o pună toţi cei care lucrează în liturgie ca dirijori, cântăreţi, organişti, instrumentişti şi aşa mai departe. În felul acesta s-ar revizui motivele propriei activităţi, înainte ca ea să poată transforma într-o simplă satisfacere a propriilor voinţe artistice, ceea ce ar face ca ea să deraieze de pe şina principală în mod dramatic. Faptul de a ne pune întrebări ne împiedică să devenim sclavi ai obişnuinţei, pericol care se ascunde în orice activitate umană.

Trebuie să spun că de fiecare dată când mă întreb cu privire la această temă, sondez cu forţă nouă multele motive pe care mi le-am dat în timpul existenţei mele. Ceea ce era valabil în adolescenţa mea ar putea să nu mai funcţioneze astăzi. De ce să ne angajăm pentru ca în timpul liturgiei să existe cântarea? Unul din motive care mi se par mai valabile şi care şi astăzi îmi oferă consolare este legat de limitele limbajului. Comunicarea verbală spune mult dar are o limite evidentă în special atunci când este vorba de a exprima realităţi supranaturale. Acest lucru nu este greu de văzut şi în viaţa noastră de toate zilele: când suntem îndrăgostiţi, cum încercăm să exprimăm emoţiile noastre? Un cântec („dragă, ei cântă cântecul nostru!” – este un clasic), o imagine, o poezie (care este desigur comunicare verbală, dar care caută muzica în cuvinte)… cu siguranţă nu se alege să se facă un comunicat („La data de unsprezece februarie 2011, subsemnatul declară că simte sentimente speciale faţă de domnişoara cutare…”, veţi fi de acord că nu sună bine).

Deci, limbajul verbal este fundamental dar este limitat. Atunci când vrem să ne deschidem larg spre dincolo, trebuie să căutăm noi mijloace de exprimare pentru a încerca să reprezentăm ceea ce nu reuşim nici măcar să înţelegem pe deplin. În afară de asta, gândiţi-vă bine: şi limbajul verbal nu este pe deplin „verbal”: gesturi, intonaţii, expresii ale feţei şi ale trupului denotă semnificaţia, în mod fundamental. Gândiţi-vă că spuneţi cuiva o frază de tipul: „te iubesc!”. Acum imaginaţi-vă că spuneţi această frază ca simplă expresie verbală, fără intonaţii sau expresii care să-i ajute eficacitatea. Fraza este sunet pur, oricine şi-ar da seama că nu funcţionează, nu comunică.

Deci, şi verbalul se sprijină foarte mult pe alte mijloace care să-i permită eficacitatea. Dacă este aşa de limitată comunicarea verbală în lucrurile umane, imaginaţi-vă în lucrurile care depăşesc înţelegerea noastră. Un teolog din trecutul foarte recent, Karl Rahner, spunea că avem nevoie de artă atunci când facem teologie, deoarece prin artă îl reprezentăm pe om în întregimea lui. Pot să nu fiu de acord cu alte afirmaţii ale acestui teolog, dar cu aceasta sunt pe deplin de acord. Cine a citit cartea lui Daniel Goleman, „Inteligenţa emotivă”, ar putea să afirme împreună cu mine că partea pe care o joacă emotivitatea în ceea ce noi suntem este în mod absolut de prim plan şi arta este cheia pentru a intra în contact cu această parte din noi care şi ştiinţa modernă ne spune că este fundamentală. Prin cântare, glasul nostru se modulează pe frecvenţe la care simpla vorbire nu poate să ajungă. Prin cântare se comunică de la inimă la inimă, inima celui care crede cu inima mesajului. Credinţa nu este conceptuală. Dacă citim Evangheliile ne dăm seama că mesajul lui Isus este comunicat printr-o revelare emoţională: surprindere, iubire, plâns… El vorbeşte inimii. Cântarea permite omului să intre în contact cu această amintire, să şi-o însuşească.

Prin intermediul melodiilor din trecut putem să fim parte dintr-o tradiţie de credincioşi care înaintea noastră au cântat mesajul mântuirii. Prin intermediul melodiilor din prezent putem contribui şi noi la edificarea acelei cântări a credinţei care se înalţă de la clopotniţele sutelor de biserici.

Prin intermediul melodiilor din viitor vom fi mereu gata să participăm la acea cântare nouă, acea cântare care ne angajează în fiecare zi să revedem vieţile noastre în lumina sa. A cânta este propriu pentru cel care iubeşte, spunea sfântul Augustin. Nu este propriu pentru cel care raţionează, ci pentru cel care iubeşte. Îmi amintesc de mama mea, căreia îi plăcea mult să cânte. Când eram foarte tânăr mă ducea la biserică pentru ca să cânt împreună cu ea. Când a început boala ei, vocea ei frumoasă nu mai era sonoră ca odinioară. Atunci mă întreba din când în când: dar pentru ce nu mai reuşesc să cânt bine? Eu nu ştiam, probabil nu puteam, să răspund. Însă inima mea îi spunea că frumoasa ei cântare s-a transfigurat în suferinţa ei; ea a devenit melodie cu care Dumnezeu intona o cântare pe care numai urechile atente la sonorităţile care vin din veşnicie pot să le audă.

___________

^* Antonio Porfiri trăieşte în Macao şi este căsătorit, are un copil. Este profesor asociat de muzică liturgică şi de dirijat cor şi coordonator pentru întregul program muzical la University of Saint Joseph din Macao (China). Tot la Macao el colaborează cu Polytechnic Institute, Sfânta Roza de Lima şi Fatima School; în afară de asta, predă la Shanghai Conservatory of Music (China). De mulţi ani scrie pentru diferite reviste, între care: L’Emanuele, La Nuova Alleanza, Liturgia, La Vita in Cristo e nella Chiesa. Este membru al Centrului Acţiune Liturgică (CAL) şi al Asociaţiei de Profesori de Liturgie (APL). Lucrează la un doctorat în istorie. Drept compozitor are la activ Oratorii, Mise, Motete şi cântece liturgice în latină, italiană şi engleză. A publicat până acum patru cărţi, ultima editată de Edizioni San Paolo intitulată „Abis de Lumină”.

(După Zenit, 15 februarie 2011)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu